Avem câteva concerte care au rămas puternic impregnate printre amintirile noastre. Zeci de minute în care notele cântate erau sursă de fericire pură, atingând atâtea timpane care le acceptau tresărind. Am rememorat acele clipe și le-am povestit.
Un concert foarte drag mie este acela al Dianei Krall, din Bucuresti, 2013. Am fost tare nerăbdătoare la auzirea fericitei vești – căci Diana Krall era una din favoritele mele. Bineînțeles, a trebuit să-mi stăpânesc nerăbdarea câteva luni până la concert, însă a meritat. O atmosferă de complet echilibru, însă un echilibru jucăuș, șoptit parcă pe glasul fermecătoarei doamne Krall și ajuns în sute de inimi din interiorul Sălii Palatului. A fost chiar mai frumos decât înregistrările ce pot fi ascultate oriunde pe internet ori de pe albume, atent armonizate prin cine-știe-ce-tehnici, căci magia muzicii jazz se gustă mai cu seamă direct, simțind artistul care te îmbie spre alte lumi mai strălucitoare, mai vesele sau mai adânci decât aceasta.
Într-o altă frântură de poveste despre muzică, spuneam că m-am îndrăgostit cu adevărat de ea în vremea primelor iubiri. Aveam 17 ani când am ascultat prima oară o melodie a trupei care avea să devină preferata mea, Muse – un motiv în plus să iubesc Regatul Unit. Toate versurile și sunetele care descriau deja o iubire și prevesteau o alta. Tot ce-mi povesteau ei, combustibil pentru ce aveam eu să le povestesc altora. Pe vremea aceea, fiecare noapte aducea un concert privat. Până în acel octombrie când au venit în România. Parcă știau că se făcea un an de când îmi schimbaseră viața. O seară în care cerul a așteptat să urce ei pe scenă ca să picure peste noi. În care curcubee se nășteau și se stingeau într-un aer cu diamante. Niște ore petrecute cu oameni dragi, unii lângă mine, unii încă necunoscuți. Da, Matt, încă aștept să bem o ciocolată caldă cu scorțișoară și să miroasă a Crăciun în mijloc de oricare-anotimp-ar-fi. În seara în care ai venit în Bucureștiul meu, vibrațiile voastre primeau răspunsurile noastre, în tremurături de plăcere, de parcă am fi fost sute de pisici. Și adevărul e că în noaptea aceea nu am fost oameni, ci zei. Pentru că noi eram voi, iar voi ați fost divini. And we were kissing gods against all the odds[1]. Și așa o fericire-în-masă-live nu am mai simțit decât peste câțiva ani, când alt fragment de suflet pereche a venit în vizită. Dans-tortură, cu soarele proaspăt încins în piele, battle for with the sun. Placebo și aceeași oameni dragi. And in that moment, I swear we were infinite.[2]
Păstrez în cutii din lemn invizibil amintiri colorate. Istoricul concertelor la care am fost rămâne într-un colț ușor prăfuit. Dar sunt momente care străbat timpurile și devin povești. Și eu am cel puțin o poveste de dat mai departe. Am ajuns ca prin magie la concertul lui Sting din București, din iulie 2013. Și spun magie pentru că printre acreditări, solicitări de interviuri și comunicate de presă pentru ceea ce avea să fie ediția a XXI-a a Festivalului Internațional George Enescu, un mic magician mi-a făcut această bucurie. Nu îmi amintesc toate melodiile pe care le-a cântat, dar îmi amintesc, ca dintr-un film franțuzesc, fragmente și senzații. Felul în care simțeam vântul în păr, în drum spre concert, cu sufletul cât un grăunte de emoție și bucurie, fluturii din stomac când s-au stins toate luminile, fluturii din genunchi când a început să cânte, potrivirile de sunete, cuvinte și strângeri de mână cu acel el, luminile, întunericul, cerul incredibil de frumos, fiecare vers, fiecare iubire. Se stinseseră luminile, artistul plecase, iar noi aplaudam și îl chemam înapoi. Știam că nu poate pleca fără să îmi cânte melodia care m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. S-a întors și am început să tremur și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Și a cântat frumos și pur, Sting și chitara, eu în brațele acelui el și cerul. Și a fost atât de minunat încât amintirea acestui moment magic o să îmi dea energie pentru mult timp de aici încolo. După Sting a venit ploaia. Ploaie nebună de vară…
Exercițiu colectiv coordonat de Teodora Vasile.
[1] Muse – Crying Shame
[2] Stephen Chbosky – The Perks of Being a Wallflower