Muzica are forţa de a depăşi barierele geografice, lingvistice şi uneori temporale. Călătoria pe care ne-o propune este adesea încărcată de emoţie, purtându-ne pe cele mai înalte culmi în universul magic al sunetelor. Muzica are trimişii săi speciali, înzestraţi cu darul de a ne-o împărtăşi în forma sa cea mai pură şi mai aleasă, iar unul dintre aceştia este pianista Clara Haskil.

Clara Haskil s-a născut la Bucureşti în 1895, iar de-a lungul carierei sale s-a făcut remarcată prin interpretarea cu precădere a repertoriului clasic şi romantic. Traseul său profesional, dar şi personal a fost marcat de momente de geniu. Încă de la o vârstă foarte fragedă, 3-4 ani, Clara a început să cânte la pianul surorii sale, iar la 6 ani a intrat la Conservatorul din Bucureşti. Talentul ei uimitor i-a adus şi o bursă din partea reginei Elisabeta, care a văzut în micuţa pianistă o viitoare stea. Viitorul se arăta totuşi imprevizibil, iar ce ar fi trebuit să fie un parcurs lin spre obţinerea recunoaşterii publicului s-a dovedit a fi o luptă continuă pentru artista româncă.

Secolul XX a fost o perioadă a modificărilor de perspectivă în lumea artei. Curente noi şi radicale și-au făcut loc pe scena artistică internaţională, iar statutul artistului s-a schimbat treptat şi el. În muzica clasică, scena, care până la început de secol trecut era dominată de bărbaţi, oferea din acel moment loc şi femeilor ce dovedeau talent şi pasiune pentru pian. Însă schimbarea de mentalitate se producea lent, iar Clara Haskil a resimțit acest lucru.

Parcusul de pregătire pentru Clara a fost unul normal pentru un tânăr talentat. După Viena, unde a ajuns datorită unchiului ei, tânăra pianistă a mers la Paris, unde a devenit eleva unui mare muzician, Alfred Cortot. Pasiunea şi dedicaţia pentru pian au început să-i aducă recunoaşterea în rândul pasionaţilor de muzică şi a iubitorilor de artă, aşa cum reiese din cuvintele renumitului pianist rus, Nikita Magaloff:

Cred că nu am întâlnit niciodată, la nici unul dintre cei mai iluştri colegi ai mei, această uşurinţă de necrezut şi tulburătoare, această dezinvoltură pianistică, care se manifestă mereu prin acest mod de izbucnire spontană, naturală, instinctivă a muzicii. Ceea ce alţii reuşesc prin muncă, reflecţie, căutare, părea să-i fi venit într-adevăr din cer şi fără greutate. Este indiscutabil că ea era atinsă de o graţie muzicală şi cred că aceasta este ceea ce resimţea publicul chiar mai puţin cunoscător şi care dădea interpretării sale o calitate cu totul excepţională.[1]

Și totuşi angajamentele au întârziat. Tânăra pianistă nu a fost ocolită nici de problemele de sănătate. O boală a coloanei vertebrale, scolioza, avea să o oblige să stea în pat o perioadă îndelungată, Clara rămânând cu sechele pentru tot restul vieţii. A fost pusă din nou la încercare când a trebuit să suporte o intervenţie chirurgicală pe creier. Însă a reuşit să depăşească momentele de cumpănă inerente vieţii şi a trăit pentru muzică. Cu un trup firav, măcinat de boală, Clara Haskil nu s-a impus niciodată prin statură, ci prin talent şi prin forţa muzicii ei.

Clara Haskil trăieşte şi respiră prin sunete. Când o asculţi, simţi dorinţa unei fiinţe de a arăta lumii că menirea ei este de a aduce pe Pământ magia sunetelor. Interpretarea Clarei Haskil transmite deopotrivă împăcare, furie, încredere, melancolie, pasiune şi tristeţe – atribute întâlnite în operele lui Mozart, Beethoven, Schumann, Scarlatti sau Chopin, pe care pianista româncă le interpretează cu măiestrie.

Talentul incontestabil al Clarei a apropiat-o pe artista româncă de Dinu Lipatti care s-a arătat entuziasmat şi tulburat de Mozart-ul dumintale de ieri:

Am retrăit, şi cât de puternic încă, emoţia pe care mi-ai produs-o în strada Saint–Didier […] am fost fericit să constat că eşti într-o formă cu totul excepţională. Cu siguranţă şi o nobleţe maiestuoasă ţi-ai ţinut discursul (tot timpul vibrant, niciodată indiferent), ca şi cum ai fi vorbit prin fiecare notă.[2]

Recunoaşterea largă a ceea ce semnifică Clara Haskil a venit târziu. La 55 de ani. A cucerit Anglia, Olanda, America, Elveţia, Italia, chiar şi Franţa, după care tânjea atât de mult. Parisul îi deschidea braţele şi o privea aşa cum era: un mare artist, un geniu.

A trăit o perioadă scurtă sentimentul recunoaşterii, pentru că, la numai 65 de ani, pianista româncă a murit la Bruxelles. Un accident stupid (a alunecat şi a căzut în gara din capitala belgiană) a pus capăt unei vieţi marcate de muncă, talent, suferinţă şi împăcare, însă nu a şters ce simbolizează Clara Haskil pentru patrimoniul cultural universal.

În memoria a ceea ce reprezintă Clara, elveţienii organizează la Vevey, oraşul în care artista a locuit din 1942 până la moartea sa, un concurs internaţional de pian care urmăreşte descoperirea de tinere talente pregătite să exprime modestie, sensibilitate, muzicalitate, virtuozitate, discreţie, să fie permanent în căutarea excelenţei – valori  inspirate din viaţa şi cariera Clarei Haskil. Festivalul Internațional Clara Haskil este organizat încă din 1963 şi este un reper în lumea muzicii clasice.[3]

Personalitatea Clarei Haskil nu ocupă un loc fruntaş în atenţia publicului românesc. Cunoscută prea puţin în România, pianista româncă este o valoare a muzicii universale şi un motiv de mândrie pentru România. Să o asculţi pe Clara Haskil este o revelaţie, o încântare. Cu bună ştiinţă, s-a zis despre ea că a fost trimisă pe Pământ să-l interpreteze pe Mozart.


[1]http://jurnalul.ro/special-jurnalul/clara-haskil-romanca-trimisa-pe-pamant-sa-l-interpreteze-pe-mozart-626640.html, accesat pe 20 august 2014
[2] Ibidem
[3] Ibidem

sursa foto