Auzind de o nouă arestare, nu ne întrebam niciodată „De ce a fost arestat?”. Însă erau puţini ca noi. Înnebuniţi de spaimă, oamenii îşi puneau unul altuia întrebarea, pur şi simplu pentru a se consola reciproc […] De aceea am interzis întrebarea „De ce a fost arestat?”. „De ce? Cum de ce?” strigă furioasă Ahmatova de fiecare dată când cineva, contaminat de atmosfera generală, punea această întrebare: „Întelegeţi odată că oamenii sunt arestaţi pentru nimic!”[1]
Gulagul, apărut pentru prima oară în Cuba, a început să desemneze cu timpul sistemul sovietic de muncă forţată (mai multe despre evoluția Gulaguluiaici). Începând cu jumătatea anilor 1930, scopul economic al Gulagului va fi substituit de un obiectiv mult mai important pentru menţinerea puterii – lichidarea adversarilor politici. Paul Barton afirma despre lagăre că acestea găzduiau o fracţiune atât de importantă a populaţiei ţării încât prin simpla lor întindere constituiau mai mult un stat în stat decât un sector al sistemului penitenciar[2].
Elena Glink, o supravieţuitoare a Gulagului, a descris fenomenul denumit tramvaiul Kolîma:
Violau la ordinul „şefului” de vagon… Şi apoi, la comanda konceai bazar (“gata cu distracţia“), se dădeau la o parte, lăsând locul următorului bărbat, care aştepta gata pregătit… Femeile moarte erau trase de picioare afară şi făcute morman lângă prag. Celelalte erau trezite cu câteva găleţi de apă, iar violul se relua[3].
Una dintre cele mai negre perioade din istoria sovietică a fost cea a Marii Terori, care a provocat, în perioada 1937-1938, arestarea a peste un milion şi jumătate de persoane, din care mai mult de 700 000 au fost împuşcate fără proces. Masacrul a fost numit şi Ejovşina, după numele principalului său responsabil, Nikolai Ejov. Represiunea a afectat în special elita, vechii bolşevici, conducătorii armatei şi liderii de partid. În istoria Gulagului, momentul 1937 a marcat transformarea lagărelor din închisori în adevărate lagăre ale morţii, în care prizonierii erau puşi să muncească până mureau sau erau pur şi simplu ucişi.
Chiar şi azi, după 30 de ani, mi-e greu să descriu oroarea primei nopţi petrecute la Lefortovo […] Lângă mine, aşa cum am descoperit mai târziu, se afla „departamentul de interogatorii”, o structură separată care era de fapt o cameră de tortură. Toată noaptea am auzit ţipete inumane şi zgomotul repetat al biciului. Nici măcar un animal disperat şi chinuit n-ar fi putut scoate sunete atât de îngrozitoare ca ale victimelor care erau asaltate cu ameninţări, lovituri şi înjurături ore în şir[4].
Din momentul arestării, deţinutul intra într-un itinerariu al dezumanizării, în interiorul unei adevărate „mori” care măcina trupul şi sufletul în aceeaşi măsură. Deveniţi nişte simple obiecte, aflate la dispoziţia unor torţionari, fiecare dintre ei trecea prin experimente sadice, menite să reformuleze legile rezistenţei umane la mizerie, foame, tortură fizică şi psihică.
Tot procesul de dezintegrare a personalităţii avea loc sub privirile tuturor celorlalţi din celulă. Nu te puteai ascunde pentru o clipă, chiar şi intestinele ţi le goleai într-o toaletă descoperită, aflată chiar acolo în cameră. Cine voia să plângă plângea de faţă cu toţi ceilalţi, iar sentimentul de ruşine îi agrava chinul. Cel care voia să se sinucidă – noaptea, sub pătură, încercând să-şi rupă venele de la mâini cu dinţii – ar fi fost repede descoperit de unul dintre insomniacii celulei şi împiedicat să-şi termine treaba[5].
Au fost perioade în care brusc mi-am dat seama că nu îmi aminteam ce s-a întâmplat în ultimele câteva minute. Goluri de memorie. Episoade întregi erau şterse… Apoi, desigur, mai târziu am început să încerc să adorm în picioare, să văd dacă trupul meu poate învăţa să se menţină singur drept. M-am gândit că dacă asta o să meargă, aş putea să scap de supraveghere pentru câteva minute, fiindcă gardianul, văzându-mă prin vizetă, nu s-ar fi gândit că dorm în picioare[6].
Mărturiile au avut un impact deosebit asupra mea, au cântărit mult mai mult decât orice cifră pe o hârtie, orice bilanţ. Să realizez că teroarea a avut loc cu adevărat, că unii oamenii i-au supravieţuit şi au avut realul curajul să-şi împărtăşească povestea. Să mă gândesc că numărul lor se ridică la ordinul milioanelor este un exerciţiu de-a dreptul dureros.
Sistemul lagărelor în care erau prinse milioane de oameni a dispărut odată cu Stalin. Eliberările de prizonieri politici au început în 1954 şi au fost cuplate cu reabilitări în masă după denunţarea stanilismului de către Hruşciov în 1956. Desfiinţarea tuturor lagărelor (câteva au mai funcţionat ca închisori) a avut loc în 1987, la cererea lui Mihail Gorbaciov. Indiferent care a fost principalul motiv din spatele înfiinţării Gulagurilor, fie că a fost vorba de raţiunea economică, de un mijloc de a-i elimina pe cei care erau împotriva ordinii impuse de Stalin, sau doar de o modalitate de legitimare şi consolidare a regimului comunist, ororile nu pot fi justificate.
Am intenţionat să readuc în atenţie o mică parte a tot ceea ce a însemnat sistemul lagărelor sovietice. Nu am dorit să fac nicio comparaţie, dar îmi permit să condamn deschis regimul. Dacă după lecturarea acestei lucrări cititorul reflectă, măcar pentru cinci minute, asupra importanţei împiedicării unei asemenea acţiuni în viitor, dacă păstrează măcar un moment de reculegere pentru toate victimele, scopul mi-a fost atins. Nu consider că viitorul se construieşte privind spre trecut, însă consider că lecţiile pe care istoria s-a încăpăţânat să ni le arate trebuie luate în seamă. Nu, nu am trăit atunci. Şi pentru acest lucru le mulţumesc în gând celor care au făcut posibil momentul decembrie 1989.
[1] Nadeja Mandelştam, Fără speranţă, Ed. Polirom, Bucureşti, 2003 apud Anne Applebaum, Gulag: o istorie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p.153.
[2] Gabriel Trică, O istorie a gulagului sovietic, accesat pe 03 iunie 2014
[3] Anne Applebaum, Gulagul: o istorie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p.199
[4] Ibidem, p. 164
[5] Ibidem, pp. 179-180
[6] Ibidem, p.173