Love will save you when the ocean splits itself in two
(Swans, Love will save you)

Brazilia, 2014. Jurnal de cord. După un început ezitant al europenilor la Cupa Mondială de Fotbal, soldat cu eliminarea Spaniei, Italiei și a Angliei încă din faza grupelor, prorocii sportului rege, cu citate atent alese din (re)cunoscuta lucrare a lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului, profețeau agonizanta moarte clinică a bătrânului continent. Numai că idealismul critic german, raționalismul spinozist olandez și (într-o bună măsură) existențialismul francez au reușit să clădească o construcție filosofică greu de demolat de către efervescentul realism magic al Americii Latine. Astfel că, în prima semifinală, clişeica rigurozitate germană le-a predat brazilienilor, adepți mai degrabă ai alchimiei de butic, lecția golului ca lucru în sine. În cealaltă semifinală, hazardul loviturilor de departajare a fost de partea apostolilor lui Messi, întregul demers istoric al olandezilor de a câștiga Cupa Mondială semănând cu o sforțare în van, din nefericire: van Basten, van Nistelrooy sau van Persie. În finala europeano-latină, Cristo Redentor a privit neputincios cum, în minutul 113, neamțul Goetze a spart gheața pe Maracanã și a dat cancelarului ce-i al cancelarului: o victorie meritată. Meritată, pentru că Germania a fost o echipă în deplinul sens al cuvântului (eine Spitzemannschaft[1]), iar nu un univers de fotbaliști de cinci stele care se învârt după un astru solar istovit, așa cum ne-au dat pildă Brazilia și Argentina.

Trebuie să amintim însă că, pe lângă spectacolul pe care fanii fotbalului (cu pasiunea lor irațională) l-au savurat zilele acestea, în Brazilia au avut loc proteste de stradă violente împotriva organizării Cupei Mondiale. Sub deviza Our Cup is on the Street, brazilienii au acuzat administrația prezidențială din Brasília, în frunte cu Dilma Rousseff, că a pus în joc sume uriașe de bani pentru găzduirea acestui eveniment planetar, în dezacord cu marile lacune din bugetul educației și al sănătății și cu numeroase derapaje de la un stat de drept (încă) în formare. Vorba ceea: Afară vopsit Kierkegaardul, înăuntru-i leopardul. Sau, mai autohton, o pumă braziliană care s-a hrănit cu fonduri și cu iluzia falsă a fotbalului ca religie, care ține de foame și care ar putea fi un excelent surogat al culturii. Protestatarii speră acum nu neapărat că banii obținuți în urma turismului fotbalistic din luxurianta junglă amazoniană vor aduce luxul în principalele domenii ale vieții sociale din Brazilia, ci că vor pava un drum hayekian către democrație. De asemenea, brazilienii au învățat lecția statului de drept, das Staatsrecht, de la cei care au perfecționat această noțiune.

Fotbalul poate da naștere însă și unor mari antipatii chiar printre literați. George Orwell, în maniera sa pesimist-distopică, afirma că fotbalul nu are nicio legătură cu fairplay-ul, ci mai degrabă e comparabil cu noțiuni ca ura, invidia, trufia, nerespectarea regulilor și plăcerea sadică de a fi părtaș la violență: cu alte cuvinte, fotbalul este un război fără focul armelor[2]. Gândirea sa vizionară a fost pusă în scenă în anul 1984, într-o Fermă a animalelor și adusă la viață – ca un Frankenstein politic – de către odioasa istorie a obsedantelor decenii comuniste. Pe linia distopiilor prezentate în cărțile lui, metafora fotbalului ca război pare să aibă, de asemenea, o legitimitate nostradamică: la mai mult de 10.000 de kilometri de Brazilia, în Ucraina, se joacă un alt fel de meci, care pare a fi desprins din rivalitatea locală dintre Dinamo Kiev și Şahtior Doneţk. Un meci asistat din tribune de glasul răgușit al mitralierelor și de vuietul sfredelitor al avioanelor în picaj. Militare sau civile.

ASK #1: Cine joacă acest meci? Pe fondul unei politici internaționale de appeasement, povestea acestui derby începe imediat după Anschlußul peninsulei Crimeea, când, în estul Ucrainei, tensiunile separatiste, până atunci moderate, s-au întețit progresiv. Luptele au început acolo în martie, când prorușii au atacat o bază militară de la Luhansk și, treptat, au început să înconjoare tot mai multe unități militare din regiune[3]. In fine, în imaginarul cartografic prorus apar două noi state: Republica Populară Doneţk, respectiv Luhansk. Plus alte câteva bastioane separatiste care comprimă în mod abuziv teritoriul ucrainean: o Ucraină care a intrat la apă, în ciuda faptului că landurile secesioniste îi închid aproape orice ieșire la Marea Neagră. Teroriștii, dotați în compartimentul ofensiv cu armament pe care autoritățile kievene (și bunul simț) îl cataloghează de factură rusească, instituționalizează haosul. Obuzele tancurilor și focul arsenalului prorus lasă goluri ireparabile în trupurile civililor, precum și în conștiințele celor ce scapă cu viață din fața tăvălugului căzăcesc. Însă un truism jurnalistic spune că balonul (a se citi obuzul) este rotund, iar la 13 aprilie 2014 armata ucraineană lansează o operațiune militară cu scopul de a prelua controlul asupra regiunilor Doneţk și Luhansk. Utilizând o eficace, dar sângeroasă posesie cu progresie, Ucraina pornește în războiul ei de neatârnare în cel mai valah mod posibil. Tactica a dat roade, iar steagul ucrainean a fost arborat la Slaviansk și Kramatorsk, fortărețe separatiste foarte importante din punctul de vedere strategic[4]. De-a lungul jocului, la presiunea arbitrilor SUA, Rusia, Germania și Franța, Ucraina a încheiat un armistițiu cu forțele armate proruse, pe care acestea l-au încălcat consecvent. Președintele ucrainean a înțeles atunci că orice discuție despre pace cu veritabile personificări ale războiului devine ab initio un dialog sartrian.

ASK #2: Cine e președintele Ucrainei? Petro Olekseyevich Poroshenko. Cunoscut ca regele ciocolatei, afaceristul ucrainean a fost un înflăcărat partizan al revoluției de pe Maidan. Acesta și-a anunțat de la bun început perspectiva politică, cu ajutorul căreia a câștigat încrederea ucrainenilor – Orice agresor care ajunge la granițele Ucrainei trebuie să-și aducă aminte de înțelepciunea biblică: cine ridica sabia, de sabie va pieri[5] (Matei 26:52). Recomand povestea lui Willy Wonka și a fabricii de ciocolată pentru o mai bună înțelegere a fenomenului prezidențial ucrainean: fie că vorbim de ecranizarea din 2005, cu Johnny Depp în rolul principal, fie că ne amintim de mai vechea adaptare din 1971[6], Gene Wilder interpretându-l atunci pe Willy Wonka (pentru nostalgici), povestea proprietarului fabricii de ciocolată care caută să-i învețe pe cei mici cum se conduce o asemenea afacere, ca apoi să aleagă dintre ei un successor, poate constitui o parabolă pentru situația de față. Petro Poroshenko are obligația legitimă – dat fiind că a fost ales democratic – și morală – față de aceiași alegători – de a asigura integritatea teritorială și suveranitatea națională a Ucrainei. De a oferi un exemplu pentru cei care, după el, vor pune umărul la construirea democrației pe ruinele cvasi-totalitarismului moștenit de la Yanukovici și ale anarhiei deviaționiste de influență (pro)rusească.

ASK #3: Ce (nu) dorește Rusia? Rușii nu își mai doresc în niciun caz o anexare ca cea a Crimeei. Costurile integrării peninsulei în Federația Rusă vor fi de aproximativ 100 de miliarde de ruble (2,8 miliarde de euro) pe an[7], destul de mult chiar și pentru puternicul Ivan. Rusia dorește mai curând să fie o fabrică de producție în serie de Transnistrii, Abhazii și Osetii de Sud, decât să sufere costurile și sancțiunile occidentalilor în urma unei ipotetice anexări a estului Ucrainei. Costuri și sancțiuni pe care niciun tezaur românesc abandonat în băncile rusești nu le poate acoperi.

ASK #4: Lebădă neagră? Posibil, dar puțin probabil. Nassim Taleb, autorul lucrării The Black Swan of Cairo, definește conceptul de lebădă neagră ca fenomenul rarisim, neașteptat, care schimbă total modul cum funcționează lucrurile, care ia pe toată lumea prin surprindere și care nu poate fi prevăzut[8]. Pentru a evita apariția unei lebede neagre într-o societate este nevoie să fie păstrată o anumită volatilitate/flexibilitate latentă a raporturilor sociale și economice. Orice artroză socială duce la o schizoidie a politicului care antrenează, la rândul ei, tensiunea sufocantă a unor evenimente care stau pe punctul de a se întâmpla. Ca un butoiaș cu pulbere ai cărui pereți se îndoaie sub presiunea inevitabilei implozii. Ca un crah neașteptat al bursei din New York, pe care îl contemplă, plin de candoare, un lup rătăcit pe Wall Street.

Imaginați-vă un resort asupra căruia aplicați o forță suficientă pentru a-l îndoi; dacă-i dați drumul brusc, acesta revine în poziția și forma sa inițială. La nivel macroscopic așa pare, însă, la o cercetare mai atentă, între poziția tensionată A și poziția detensionată B are loc o adevărată mișcare browniană a universurilor atomice din interiorul resortului. În mod analog, prin schimbări și metamorfoze structurale acționează și o lebăda neagră în societatea umană. Lebăda neagră e supapa care depresurizează în mod violent și ireversibil construcția socială.

Este evident că tensiunile din Ucraina, născute pe Maidan și însuflețite de cursul evenimentelor, au favorizat apariția lebedei negre, recte războiul civil dintre Vest și Est. Însă pot aceste tensiuni locale să antreneze o depresurizare exhaustivă a Europei? Mai degrabă nu[9]. Conflictul ucrainean e neîndoielnic un foc iute, dar vânturile de vest și crivăţul rusesc nu par să-l împrăștie peste restul continentului.

As with a crumbling sand pile, it would be foolish to attribute the collapse of a fragile bridge to the last truck that crossed it, and even more foolish to try to predict in advance which truck might bring it down. The system is responsible, not the components. (Nassim Taleb, “The Black Swan of Cairo“)

ASK #5: Cântec de lebădă[10]? Improbabil. Deși Oswald Spengler anunța sfârșitul Europei, extincția unei culturi faustice al cărei pact cu Mefisto a ajuns la data scadentă, după ce bătrânul continent și-a trăit his finest hours, e greu de crezut că acest conflict prevestește moartea unui colos. Rămânem la ideea că războiul civil ucrainean e cel mult o lebădă neagră. Prevestește o schimbare. Nu un deces continental[11].

Chiar dacă menționam mai sus că dialogul dintre cele două facțiuni este un dialog sartrian per se, soluția detensionării situației și a eliminării afluxului însemnat de Morţi fără îngropăciune este, fără îndoială, posibilitatea unui veritabil dialog. În caz contrar, conștiința (?) combatanților va fi măcinată de Erinii, precum Oreste în Muştele filozofului existențialist. Dialogul înseamnă însă și puțină dragoste frățească între Vest și Est, care să oprească cumplitul fratricid.

Love will save you when the ocean splits itself in two

Dar, realistic vorbind, e probabil așa ceva? Sau măcar posibil? Doar Diavolul și bunul Dumnezeu știu asta.

But it won’t save me

Observăm că se ridica o mulțime de întrebări pe seama evenimentelor externe. Întrebări la care doar cei care scriu istoria – și nu mă refer aici la istorici – pot să ne răspundă. La televizor. Pe un petic de hârtie[12]. Pe un site de (de)socializare. Pe Ask.fm.


[1]http://www.prosieben.de/stars/news/wm-2014-gewinner-deutschland-weltmeisterliche-selfies-mit-mario-goetze-und-pokal-191448
[2] Football has nothing to do with fair play. It is bound up with hatred, jealousy, boastfulness, disregard of all rules and sadistic pleasure in witnessing violence: in other words it is war minus the shooting. (George Orwell)
[3]http://adevarul.ro/international/rusia/de-nu-i-mai-ajuta-putin-separatistii-estul-ucrainei-1_53be7a910d133766a84d101f/index.html
[4] http://www.agerpres.ro/externe/2014/07/06/slaviansk-si-kramatorsk-au-trecut-sub-controlul-kievului-12-00-15
[5] http://edition.cnn.com/2014/06/07/world/europe/poroshenko-ukraine-destiny/index.html?iid=article_sidebar
[6] Ambele versiuni ale filmului Charlie și fabrica de ciocolată sunt adaptări dupa romanul omonim al lui Roald Dahl.
[7]http://www.agerpres.ro/externe/2014/03/24/anexarea-crimeei-va-costa-bugetul-rusiei-2-8-miliarde-de-dolari-pe-an-15-03-46
[8] http://romaniadeieri.blogspot.ro/2012/03/urmatoarea-lebada-neagra.html
[9] În orice caz, nu putem anticipa și data apariția unei lebede negre, întrucât cauzele acesteia pot fi privite doar sub specie aeternitatis, ca rezultat al unui sistem complex de acțiuni care scapă percepției umane înguste. Ele doar se întâmplă.
[10] Cântecul lebedei este o expresie care se referă la o credința străveche potrivit căreia lebăda (Cygnus olor) este complet mută în timpul vieții sale până în momentul când, chiar înainte de a-și da sfârșitul, cântă un cântec foarte frumos. Recomand De veghe în lanul de secară, unde, la final, apar rânduri de o rară frumusețe despre acest mit. De fapt, recomand întreaga carte.
[11] Filozofii m-ar putea contrazice aici și mi-ar putea reproșa că moartea e o schimbare în cele din urmă (v. metempsihoza)
[12] Atât timp cât nu e vorba de împărțirea sferelor de influență ale marilor puteri.

sursa foto