de Andreia Chicoș

Europenii au afișat dintotdeauna o superioritate față de alte popoare și civilizații în ceea ce privește tradițiile, religia, viziunea asupra lumii și stilul lor de viață. S-a creat astfel conceptul de civilizație unică, în favoarea expansiunii europene pe alte continente, în urma căreia ceea ce era civilizația europeană a devenit – ca urmare a colonizării de populație europeană în afara Europei – civilizația occidentală. Însă o civilizație nu se definește doar prin cultura materială și prin tehnici, ci cu precădere prin valorile la care este atașată.[1]

În perioada Evului Mediu se accentuează concepția europenilor că ar deține misiunea sacră de a-i ridica din ignoranță pe aborigeni și de a-i aduce pe calea urmată de ei. Motorul ideologic al evanghelizării creștine a popoarelor – declarate de la început păgâne – reprezintă o formă de rasism, care, mai devreme sau mai târziu, a dus la sfârșitul unor comunități în curs de înflorire: civilizațiile precolumbiene.

Misionarismul european se află în strânsă legătură cu legea progresului universal al umanității, formulată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către occidentaliști. Această lege afirma că umanitatea a trecut prin mai multe stadii ale unui progres continuu, de la preistorie (stadiul de vânători-culegători) până în era industrială, stadiul suprem al evoluției, după concepția etnocentristă occidentală.[2] Deși formulată la aproximativ trei secole de la cucerirea imperiilor Aztec și Inca, europenii secolului al XVI-lea au asociat populațiile de peste mări cu populațiile din preistorie și le-au catalogat ca fiind inferioare, sălbatice, justificând astfel acțiunile de supunere violentă a acestora.

1492 este data care a inaugurat contactul dintre două civilizații: cea europeană și cea amerindiană. În realitate, a fost un contact între societăți europene în căutare de piețe de desfacere și de materii prime pentru manufacturile lor, pe de o parte, și popoarele autohtone, pe de altă parte.

La 40 de ani după ce Columb pusese piciorul în Americi, spaniolii construiseră un imperiu întins în America Centrală și de Sud. Cu o ingeniozitate și o perfidie remarcabile, dar și cu foarte mult curaj, două grupuri mici de soldați au doborât două mari imperii și au asigurat trei secole de dominație spaniolă.[3] Aceștia veniseră în Americi din diverse motive: căutarea bogăției sub formă de aur, mirodenii și alte produse, revendicarea pământului pentru regele lor, convertirea locuitorilor autohtoni, care, după părerea lor, trăiau pe un continent fără Dumnezeu, precum și căutarea aventurii și gloriei pe care expedițiile de acest fel le aduceau celor care le întreprindeau.

Momentul decisiv al instalării supremației europene în America începea în 1518, când guvernatorul spaniol al Cubei a trimis 11 nave, sub comanda lui Hernán Cortés, să caute aur în Peninsula Yucatan. Cortés a aflat că interiorul acesteia era ocupat de un mare imperiu și, pe 16 august 1519, a pornit de pe coasta Mexicului cu 15 călăreți, 400 de infanteriști și câteva sute de hamali. Folosind ghizi și interpreți locali, a sosit la Tlaxacala, un oraș independent, inamic al Imperiului Aztec. Împreună cu armata din Tlaxacala, care se aliase cu el de bunăvoie, Cortés s-a apropiat de capitala aztecă, Tenochtitlan, în noiembrie 1519, unde a fost primit cordial de către conducătorul aztec, Montezuma.

Cortés a dus un adevărat război informațional, încurajând confuziile în rândul aztecilor: credința că europenii sunt nemuritori și nu obosesc niciodată sau credința conform căreia calul și călărețul formează o singură ființă (aztecii nu mai văzuseră cai până atunci). În aceste condiții, conchistadorul a reușit să-l păcălească pe conducătorul aztec și să-i ia prizonieri pe Montezuma și pe oamenii din anturajul său, câștigând controlul asupra Tenochtitlanului și supunând populația locală. Rezistența aztecilor a fost înfrântă definitiv în anul 1521, iar teritoriul imperiului a fost anexat de imperiul colonial spaniol. Urmarea acestui eveniment a fost moartea a 240.000 de oameni și distrugerea Tenochtitlanului pentru construirea orașului Ciudad de Mexico pe ruinele sale, care a devenit rapid centrul european din Lumea Nouă.

Procesul de intruziune în continentul nou descoperit a continuat cu invadarea teritoriului incaș de către spaniolii conduși de conchistadorul Francisco Pizarro González, care, în anul 1532, a reușit să supună întreg Imperiul Inca și să înceapă exploatarea resurselor locale.

Atât Imperiul Aztec, cât și cel Incaș au fost cucerite de armate spaniole extrem de mici. Dar spaniolii aveau puști, cai și armură și au profitat fără milă de punctele cele mai slabe ale inamicilor lor – represiunea supușilor de către azteci și războiul civil incaș. Din punct de vedere strategic, și-au dat seama că ambele imperii erau state centralizate, conduse de împărați atotputernici, iar dacă împăratul era capturat, statul era paralizat.

Un alt factor important care a contribuit la cucerirea Imperiilor Maya și Aztec a fost dezbinarea socială și politică din interiorul acestor civilizații. Lupta dintre triburi, consumul excesiv al resurselor, inegalitățile sociale, corupția politică și sacrificiile umane au facilitat pătrunderea spaniolilor în spațiul lor și convertirea acestora la religia creștină.

A great civilisation is not conquered from without until it has destroyed itself from within. (W. Durant)

Cărțile de istorie nu sunt singurele care zugrăvesc povestea civilizațiilor precolumbiene. Filmul Apocalypto (r. Mel Gibson, 2006) prezintă perioada de declin a civilizației Maya și primul contact al spaniolilor cu băștinașii, văzuți drept salvatorii unui imperiu în decădere. Filmul a stârnit o serie de controverse referitoare la această idee și nu numai: sacrificiile umane, caracteristice aztecilor, absența progreselor în științe și arte etc. Cu toate acestea, producția lui Gibson face apel la emoțional și impresionează prin violența scenelor, realizate din perspectiva unei civilizații primitive, care avea nevoie de un alt început, de un imbold din afara lumii lor.

Totuși, poate cel mai important factor care a contribuit la declinul imperiilor precolumbiene a fost faptul că spaniolii au adus cu ei boli la care indigenii nu erau rezistenți, boli care au decimat în scurt timp populațiile locale. Deși inferiori din punct de vedere numeric, în toate celelalte privințe spaniolii au fost în avantaj și au avut și norocul de partea lor.

Prezența europenilor în America a semnificat una dintre cele mai mari schimbări produse în istoria omenirii, care a dat startul unei ere de expansiune colonială, având consecințe în timp atât pentru cuceriți, cât și pentru cuceritori. Noi popoare au apărut prin intermediul coloniștilor, iar la data actuală cele două Americi sunt actori importanți pe scena internațională. Ceea ce trebuie reținut este că europenii secolului al XVI-lea au folosit metode mai puțin ,,civilizatoare” la contactul cu populația locală, dezicând astfel autopercepția lor de oameni civilizați, superiori din punct de vedere al valorilor morale, spirituale și culturale.


Rolul civilizator al europenilor în Lumea Nouă – adevăr sau eroare? a fost redactat în cadrul atelierului „Cum Scriem Cultura?”, susținut de Ana Mănescu.

[1] Claudi R. Cros, Civilizația amerindiană, Corint, 2002
[2] Op.cit
[3] Istoria – ghid vizual complet, Enciclopedia RAO, 2007

surse foto