În 70 m-au rugat să rămân în America: „Nea Tudore, suntem aici peste un milion de români, hai rămâi că ne alini durerile, ne faci să fim mai buni”. Le-am zis că știu eu o țară în estul Europei unde sunt 23 de milioane care suferă. Ei, cum era să las eu 23 de milioane pentru un milion? Plus că pe mama o durea un picior. Și pentru mine osia pământului trece prin piciorul ăla al mamei. Și dacă pe mama o doare piciorul ăla, simt că Pământul nu se învârtește cum trebuie și trebuie să mă duc acasă.[1]

Când a murit Florian Pittiș, aveam 13 ani. Când a murit Gheorghe Dinică, aveam 15, iar peste un an, când a murit Mădălina Manole, aveam 16. În toate cele trei momente m-am întristat, involuntar. Pittiș nu îmi era deloc cunoscut. De Gheorghe Dinică auzisem vag. Iar pe fata cu părul de foc o ascultasem doar de câteva ori. M-am întristat pentru că auzeam peste tot cum pleacă dintre noi marile valori, oamenii care ne fac țara și lumea fiecăruia dintre noi mai frumoasă, prin talent, profesionalism și dăruire. Mă gândeam atunci la momentul în care nu o să mai rămână nimeni care să aducă bucurie peste colțurile de Românie care-și așteaptă artiștii și oamenii mari să le mai aline rănile provocate de o societate tot mai imorală, mai vrednică de milă, mai decepționantă. Mi-era teamă de pustietatea unui loc fără suflete răscolite. Mă întrebam de ce, dintr-odată, ecranele se umpleau de senzațional. De unde curiozitatea bruscă pentru viața unui om care-și trăise viața pentru oameni, de unde dorința abjectă de a-i scotoci tot trecutul într-un moment în care doar tăcerea ar fi trebuit să se audă?

Am înțeles, desigur, mai târziu, că nu era vorba despre interes, ci despre o foame josnică de exclusivitate, și m-am împăcat cu ideea că scopul scuză mijloacele indiferent când, indiferent cum. Am înțeles că fiecare trăiește cum vrea. Dar, mai important decât atât, că trebuie să vină ziua când o să înțelegem că în media românească, și nu numai, da, cel mai mult contează ratingul și e mai mult decât firesc să fie așa. Aceea va fi ziua când o să învățăm să ne ridicăm privirile din pământ și o să alergăm noi după oamenii în care credem, o să-i căutam în teatre, în cinematografe, pe scene, în cărți sau… la televizor. Și o să vorbim noi despre ei, fără să așteptăm ca alții să o facă.

Astăzi, Tudor Gheorghe împlinește 69 de ani. În timp, și-a creat o lume doar a lui, un public prezent la fiecare concert, oameni care l-au găsit și apoi l-au tot căutat. E greu de spus cine îi poartă o mai mare dragoste: românii de acasă, cărora le (în)cântă zilele grele, sau românii de afară, cărora le alină dorurile. Și unii și alții însă îl privesc la fel: un om simplu, înzestrat cu un mare har, unul dintre ultimii iubitori de neam. Face parte dintre cei mai înverșunați apărători ai vechilor valori tradiționale, ai oamenilor și ai lucrurilor ce au făcut ca acest popor să fie fără asemănare printre altele. Tudor Gheorghe caută în alte vremuri vindecarea, convins fiind că existența noastră, a românilor, depinde în fiecare moment de trecut, și doar acest lucru ne permite, mâine, să fim. Caracterul său nu are nimic de-a face cu antiprogresismul, ci doar cu dorința adânc înrădăcinată în sufletul său născut din apele Jiului, ca imaginea arhetipală a poporului român să nu rămână doar în mit.

Vreau un țăran român evoluat, un fermier, poftim, capabil de maximă productivitate agricolă, dar care să-și țină tradițiile. Pe mine mă doare că au dispărut horele și mi-au băgat discoteca în sat. Și culmea, mi-au adus și fete să-mi danseze la bară.[2]

Spectacolele lui se dau mereu cu casa închisă. Sălile sunt mereu pline, la fel ca inimile. La sfârșitul fiecărui concert, copiii mici se urcă pe scenă, purtând în brațe buchete mari de flori. Și aplauzele, ei bine, aplauzele se aud iar și iar și iar și iar…

De fiecare dată când îl ascult și asta se întâmplă des Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească populară și cultă poate mișca munții. […] Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrima de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai ușor să-l pup. (Marin Sorescu, 1988)

tudor-gheorghe-la-sala-palatuluiÎn perioada comunistă, a fost interzis din 1979 până în 1989, din cauza spectacolului Pe-un franc poet, dedicat poeziei lui Caragiale. În frig și foame, Caragiale – la fel de actual atunci, ca și acum – nu făcea altceva decât să pună piedici aspirațiilor regimului comunist și să contureze idei. Prin urmare, Tudor Gheorghe, cel care îl promova, a devenit, ca mulți alții, periculos pentru mințile preocupate doar de menținerea ordinii create prin teamă și amenințare.

După Revoluție însă artistul și-a reluat activitatea. Și de-atunci, se luptă să salveze nu doar strofele românești lipsite de notorietate pentru publicul larg, ci și puținul gram de românism care mai animă, din când în când, acest popor.

Trebuie mereu să ții o ștachetă ridicată la un anume nivel intelectual. Uite că publicul meu a făcut gestul de a se apropia de ștacheta pe care am ridicat-o pentru că am explicat publicului, pe înțelesul lui, nuanțele unui vers. Poezia îmi este reazem, sprijin… tot. Eu nu am sponsori. Afișele mele nu s-au umplut niciodată de diverse nume. Niciodată n-am cântat în piețe publice sau festivaluri de bere. Am considerat mereu că locul unui artist este în sală.[3]

O face singur, în stilul lui. Și reușește.

Am făcut nenumărate turnee în străinătate și înainte de ’89 și după ’89. Dar niciodată trimis de statul român. Pe mine niciodată Ministerul Culturii nu m-a trimis să reprezint cultura română. Eu am fost invitat să reprezint cultura română. Eu am fost chemat de dor, n-am fost mânat de interese.[4]

Când cântă despre actualitatea zilelor noastre, Tudor Gheorghe o face cu patos. Între cântece, glumește cu publicul, face haz de necaz, deși ochii îi ascund o urmă evidentă de tristețe. În 2009, la 20 de ani de la Revoluție, maestrul a lansat spectacolul Degeaba?![5], care a fost reluat de-atunci în fiecare an și considerat singurul act de răzvrătire prin muzică față de peisajul politic autohton. Mai mult decât un simplu concert, Degeaba?! este un manifest în cinstea eroilor Revoluției române, dar și împotriva politicienilor români. Este o descătușare a furiei acumulate în 20 de ani de democrație în care speranțele ce-au ținut vii piețele din București și Timișoara s-au transformat în dezamăgiri. Printre poeziile cântate, ce se înalță ca imnuri ale unei Românii frânte, triste, letargice, Tudor Gheorghe presară colinde: lumini în întuneric, ploi senine în secete ucigătoare, începuturi la sfârșit de lume. Și spectatorii râd și plâng în același timp, se ridică în picioare, se bucură și se întristează – dualitatea stărilor pe care le transmite Tudor Gheorghe e ceea ce oferă spectacolului său unicitate.

Când lasă deoparte actualitatea zilelor noastre, Tudor Gheorghe cântă despre mamă, cum puțini o fac. Cântă versuri ale poeților ca Mircea Micu sau Grigore Vieru, de o muzicalitate ieșită din comun, care le demonstrează, celor care nu credeau poate, că I. L. Caragiale avea dreptate când spunea Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română!. Știi că pe scenă se află un om deosebit, când vezi bărbați în toată firea cu lacrimi pe obraji, care, cu doar câteva minute în urmă, râseseră în hohote între două cântece, când Tudor Gheorghe vorbise despre coabitare. Și-atunci, încremenit în scaunul tău, de emoție și de drag, ajungi la concluzia că omul care stă cu mâinile împreunate pe scenă, în semn de mulțumire, e, de fapt, desprins dintr-o lume pe care o credeai uitată: a bunului simț, a decenței și a simplității, a umorului fin, a geniului.

Într-o astfel de lume, te ridici de pe scaun, la final, cu teama de pustietatea unui loc fără suflete răscolite. Încerci să cuprinzi cu privirea totul: oamenii, fata și băiatul de lângă tine care îți șoptiseră la începutul serii că e o onoare să nu fie ei cei mai tineri din sală, instrumentiștii, scena-rai, minunea de om care intră cu pași mărunți în culisele visurilor sale, după ce își deschisese brațele larg și îmbrățișase publicul. Publicul lui.

Te trezești a doua zi, reproșându-ți ție însăți că ți-a trebuit o noapte ca să îți dai seama de ceva ce, în adâncul ființei tale, știai de când s-au aprins luminile: uneori, Jiul naște suflete pentru eternitate.


[1] http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-2086283-tudor-gheorghe-nu-fugit-sua-pentru-mama-durea-picior.htm
[2] http://renne.ro/special/tudor-gheorghe-nu-mai-fac-spectacole/234
[3] http://metropotam.ro/La-zi/Interviu-Tudor-Gheorghe-Cei-ce-canta-n-apuca-sa-njure-art8019864216/
[4]http://adevarul.ro/news/societate/video-tudor-gheorghe-numai-n-avem-voie-nationalisti-1_50acaa787c42d5a66387f33b/index.html
[5] Tudor Gheorghe: Un concert ca și România… cu disperare, cu frustrare, dar și cu iertare și speranță.

surse foto: 1, 2