Falimentul din 2001 al companiei americane Enron a fost un adevărat șoc, fiind considerat unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria afacerilor, iar disoluția sa a fost urmată de o reacție în lanț: imploziile companiilor Adelphia[1], WorldCom[2] și Tyco[3] în 2002. Peste numai patru ani avea loc premiera documentarului Enron: The Smartest Guys in the Room, bazat pe cartea omonină din 2003, ai cărei coautori sunt reporterii Fortune Bethany McLean și Peter Elkin. Filmul a obținut premiul Independent Spirit pentru Best Documentary Feature și a fost nominalizat la premiile Oscar pentru aceeași categorie.

Enron a fost o companie americană de energie, materii prime și servicii, cu sediul în Houston, Texas. Înainte de falimentul de pe 2 decembrie 2001, corporația avea aproximativ 20 de mii de angajați și a fost una dintre cele mai mari companii de electricitate, gaz natural, comunicații, precum și celuloză și hârtie din lume, cu un venit declarat de aproximativ 101 miliarde de dolari în anul 2000. Revista Fortune a numit Enron cea mai inovatoare companie din America șase ani la rând.

Enron: The Smartest Guys in the Room analizează sub multiple aspecte colapsul acestui colos financiar, încheiat cu o serie de procese în instanță pentru membrii biroului executiv; de asemenea, documentarul pune în evidență implicarea Enron în criza de electricitate prin care a trecut California în acea perioadă. Montajul este construit din interviuri ale celor doi reporteri, McLean și Elkind, precum și ale unor foști angajați și membri ai biroului executiv Enron, analiști și nu numai. Filmul, regizat de Alex Gibney, arată cum Lay, Skilling și alți directori au fraudat compania, în timp ce angajații își pierdeau locurile de muncă și fondurile de pensii pe care fuseseră încurajați să le investească în firmă. Eșecul a zguduit puternic Wall Street, cele 63.4 miliarde de dolari în active pierdute de Enron reprezentând cel mai mare faliment corporativ din istoria Statelor Unite ale Americii.

Pelicula începe cu o reconstituire a sinuciderii unuia dintre membrii biroului executiv, Cliff Baxter, apoi se întoarce în timp prin creionarea portretului lui Kenneth Lay, cel care a fondat compania în 1985. Documentarul are un caracter holistic în sensul că nu lasă aspecte de neînțeles, iar acest lucru este demonstrat de faptul că sunt prezentate biografiile acelor indivizi care și-au pus amprenta asupra declinului Enron, fiind puse în lumină o serie de aspecte ale personalității lor, tocmai pentru a înțelege psihologia fiecăruia.

Filmul subliniază faptul că în cadrul companiei a existat o cultură a abuzului financiar încă din 1987, când se  pare că Lay ar fi încurajat acțiuni ilegale care i-ar fi adus câștiguri imense. Documentarul destramă astfel impresia generală potrivit căreia Enron ar fi devenit o companie coruptă pe parcursul evoluției sale, aducând în discuție ideea că încă de la început corporația s-a bazat pe o serie de politici nefaste.

Însă abia când Jeff Skilling a ajuns la conducerea Enron a început era escaladării financiare, actorii principali ai companiei dezvoltând o serie de strategii – lacune de contabilitate, entități fictive cu scop special și rapoarte financiare false – prin care au fost mușamalizate miliardele de dolari pierdute din afaceri și proiectele nereușite. Una dintre tacticile adoptate se numește mark to market, prin care o companie stabilește o serie de profituri pe care urmează să le obțină într-un număr clar delimitat de ani (de exemplu, se considera că în 10 ani una dintre subsidiarele Enron va obține profituri de 50 de milioane de dolari) și pe care le folosește drept capital curent. Astfel, compania înregistrează numai profituri, bazate pe cifre și calcule ipotetice, și niciodată pierderi. Acest tip de contabilitate a creat percepția că firma ar fi putut suferi pierderi fără să fie afectată în realitate. O altă tactică era aceea de a crea companii-fantomă cu scopul de a transfera pierderile înregistrate de Enron acestor entități neoficiale. Două dintre acestea se numeau, de pildă, M. Smart (Maxwell Smart, personajul unui serial de comedie satiric) și M. Yass (My Ass).

Enron fiind implicată și în criza de electricitate a statului California din vara anului 2001, prețul curentului electric a crescut în acea perioadă de aproximativ nouă ori. Se presupune că numeroasele căderi de curent au fost cauzate indirect de companie pentru a obține câștiguri de pe urma acestora, fiind sugerată ulterior ideea că Arnold Schwartzenegger, guvernatorul statului, ar fi jucat un rol important în această „schemă”. Astfel, Enron a creat, practic, o piață a energiei electrice (dar nu numai) pe care a reușit să o manipuleze. Apoi, s-a orientat către alte piețe, unul din planurile îndrăznețe ale celor aflați la conducere fiind chiar acela de a tranzacționa vremea prin instrumente financiare legate de strategii de gestionare a riscului generat de condiții meteorologice nefavorabile. Însă aceste tranzacții au avut de cele mai multe ori rezultate nefavorabile, iar pierderile au fost ascunse prin rapoarte false care contribuiau la creșterea continuă a prețului acțiunilor, acesta fiind principalul obiectiv al companiei.

În ceea ce privește aspectul moral al problemei, există o varietate de cauze etice și politico-economice care au condus la falimentul Enron; explicațiile etice se concentrează în primul rând pe ideile de lăcomie și orgoliu, lipsa responsabilității sociale și accentul extrem pus pe pragmatismul în afaceri. Un experiment realizat în cazul Enron și prezentat în cadrul documentarului a demonstrat că ideea de autoritate este esențială în raportul principal-agent. Astfel, s-a ajuns la concluzia că, deși angajații sesizau nereguli în cadrul companiei, acordul pe care îl primeau din partea unei persoane cu autoritate avea întâietate, astfel că puteau să acționeze cu ușurință într-un mod care leza integritatea morală. O posibilă explicație în acest sens este că, prin această permisiune, se realiza un transfer de responsabilitate decizională, de la agent la principal.

Enron: The Smartest Guys in the Room realizează o autopsie detaliată a falimentului companiei, însă metamesajul se concentrează pe formularea unui avertisment ce vizează pericolul inerent cu care se confruntă lumea capitalistă de astăzi, în care noțiunile de etică și responsabilitate sunt adesea uitate, antrenând un pragmatism fără margini. Unul dintre meritele documentarului este acela că analiza nu este nicidecum una de tip speculativ, ci este realizată dintr-o perspectivă riguros obiectivă. Cu toate acestea, deși regizorul Alex Gibney nu aduce în prim plan acuzații ce nu pot fi susținute cu probe, documentarul lasă deschise posibilitățile de interpretare.


[1] Adelphia Communication Corporation a fost o companie de televiziune prin cablu, fiind al cincilea cel mai mare furnizor de televiziune prin cablu din Statele Unite ale Americii înainte de falimentul din 2002, rezultat al corupției interne.
[2] Worldcom a fost o companie americană de telecomunicații, plasându-se la un moment dat în evoluția sa pe locul doi în topul companiilor de telefonie la lungă distanță din SUA, până în anul 2002 când a falimentat; astăzi, compania funcționează sub numele MCI Inc.
[3] Tyco International este o companie elvețiană de sisteme de securitate, cu sedii operaționale în SUA. În anul 2002, compania s-a confruntat cu un caz major de fraudă internă.

sursa foto