Un metrou și un autobuz prinse chiar în ultimul moment, într-o zi în care ploaia i-a speriat pe mulți. Pe drum, o doamnă care își ferea cățelul de stropi și îl purta în brațe. Și astfel mi-am amintit că primul eveniment al Fundației Calea Victoriei la care am asistat, acum 2-3 ani, fusese pe o ploaie dezlănțuită. Atunci plecasem de acasă cu soarele în față și, 20 de minute mai târziu, în drum spre Cercul Militar, unde urma să fie proiectat primul film color despre București, mi-am dat seama că nu mai puteam păși nicăieri pe trotuar de atâta apă. Degeaba mă aștepta o prietenă cu umbrela ei cât pentru 3 în stația de la Cișmigiu. Am început să râdem amândouă și am zis că tinerețea nu se va speria niciodată de ploaie.
Anul acesta am revenit pentru Atelierul de jurnalism narativ și scriitură personală susținut de Ana Maria Ciobanu. Prima dată când o văzusem pe Ana Maria, într-o scurtă întâlnire cu nou formata echipă societatesicultura.ro, descoperisem câte știe ea în ale scrisului și cât de puține știu eu. Așa că de data acesta, pe 14 mai, am mers entuziastă, dar și cu unele rețineri. Dacă o să am greutăți în a pune pe hârtie ideile? Sau, și mai rău, dacă o să o fac neclar? O să citesc fragmentele de față cu oameni necunoscuți, îmi va fi comod?
Gândurile au fost suficiente cât să nu simt drumul spre Fundație ca fiind prea lung. Am găsit repede casa de pe Popa Soare și am zâmbit când am văzut scara interioară. Odată ajunsă în sală, mi-am dat seama că, de fapt, nu îmi păsa de vreme, pentru că pixul meu era galben și agenda mea avea flori ale soarelui pe copertă. Astfel a început seria de cinci întâlniri, în care 12 oameni se strângeau în aceeași sală și, cu pretextul literelor, schimbau povești. Am fost persoane total diferite și asta ne-a prins foarte bine. Mult mai bine decât ne-am dat seama pe moment. Am învățat despre simplitate în scriere, despre cum poveștile sunt la fiecare pas și cum nu există rețete universale sau definitive. Despre documentare serioasă. Am discutat textele fiecăruia, scrise de condeie egale. Pentru că nimeni nu era profesor și nimeni elev. Doar cerneala a fost diferită, așa cum este firesc. Eu una m-am bucurat să descopăr că am dobândit o oarecare ușurință în a scrie, dar m-am luptat în același timp cu beția de cuvinte. Așa cum am spus de la prima întâlnire, când Ana Maria ne-a întrebat ce urmărim, am căutat simplitatea.
Cum să povestești fără bucătărie, fără machiaj, fără să-i faci cu ochiul cititorului? Poate renunțând la supoziția că narațiunea este o opera de artă.[1]
Și mi-am mai dat seama că am datoria de a spune povestea unui om din trenul Timișoara-București. Luptă pe care o duc în continuare. Pentru că e greu să scrii despre tine, să te dezbraci în timp ce îmbraci foaia. Dar mult mai greu e să scrii despre ceilalți, încercând să redai toate fațetele întâmplării.
Am scris acest articol ca pe o continuare a atelierului și le-am propus colegilor mei să spună în câteva rânduri viața celor 5 zile de miercuri. M-am bucurat că Ramona Grama a răspuns invitației mele.
Ploua. Am intrat în sală cu emoţii. Colegii erau aşezaţi pe scaune deja. Pe ei i-am zărit primii. Mi-am croit drum spre un scaun din ultimul rând. Îi auzeam doar vocea în spate care îmi spunea să iau un loc unde doresc. Nu o ştiam dinainte. Era prima dată când o întâlneam. Părul blond, zâmbetul şi bluziţa crem, brodată, aceasta e imaginea primelor clipe alături de cea care urma să ne dezvăluie tainele jurnalismului narativ. Veselia, optimismul şi ludicul din glas ne-au încurajat să ne scriem ideile, să credem în ele şi, cel mai important, să le citim cu voce tare. Aducea o stare de bine, calm, energie pozitivă şi multă inspiraţie. Fiecare poveste, citită lângă ea, era altfel. Mai savuroasă, mai artistică, mai delicioasă. Şi eu mă bucur că în acea zi de 14 mai nu ne-am lăsat speriaţi de ploaie, ci răscolind printre amintirile locurilor natale, ne-am deschis mintea, caietul şi sufletele. (Ramona Grama)
[1] Julio Cortazar, Șotron, Ed. a 2-a, Iași, Polirom, 2011, p. 477
Surse foto: 1, 2 – (c) Ana Dumbara