Visăm de toate când suntem mici. Să fim astronauți sau medici, cântăreți sau actori, avocați sau juriști. Dar niciodată nu ne întrebăm: Ce fel de om vreau să fiu?, Cum mă vor privi oamenii mici și oamenii mari?, Cum mă voi privi eu pe mine?. Medităm la tot felul de lucruri. La câte vrem, la câte ne dorim, la câte suntem absolut siguri că vom avea. Iar visăm, pentru că ne dăm seama că asta știm să facem cel mai bine. Asta, și să iubim.

Creștem. Într-un fel sau altul, urmăm calea promisă în copilărie, dar devenim altcineva. Și ne trezim într-o zi cu toată nefericirea timpului pierdut apăsându-ne ca o povară spatele, iar în minte încă mai persistă întrebarea de acum mulți ani: Ce fel de om vreau să fiu?. Ne gândim la cuvintele de duh ale bunicii care spunea:

— În viață trebuie să facem și compromisuri, nu facem întotdeauna ce ne place, dar orice ar fi, trebuie să fim fericiți.

 Cum, o întrebam.

 Simplu. Îți găsești un băiat bun, întemeiezi o familie și gata fericirea.

 Gata fericirea? Așa simplu?

 Așa simplu.

 Dar cum rămâne cu lupta pentru a ajunge undeva sus? Să descoperim la ce suntem buni și să ne dezvoltăm frumos?

Bunica răspundea râzând:

 Asta e problema azi. Voi, ăștia tineri, vreți să luptați, să vă zbateți, dar nu vă bagă nimeni în seamă. Tot pe un salariu de nimic ajungeți. Abia aveți bani să vă luați o pâine. Pe vremea comunismului nu aveam problema asta. Terminam facultatea și mă angajam. Ce, aveam grija zilei de mâine? Pe când voi, ehe!

M-am amuzat atunci pentru că-mi amintea exact de cartea Sunt o babă comunistă a lui Dan Lungu. Ce să-i explic bunicii că eu am învățat despre comunism din cărți, că pentru mine mulțumirea nu înseamnă doar să pot să-mi cumpăr o pâine, ci să mă trezesc într-o zi fiind recunoscătoare pentru omul care sunt, dar mai ales că sunt capabilă să alerg în dreapta și în stânga pentru a ajunge să muncesc unde îmi place și să fiu foarte bună? Asta, și să iubesc. Pentru ea era simplu. Deja trecuse prin mai mult de jumătate din viață și-și primise de ceva vreme dreptul la fericire sub forma comunismului, a glumelor pe seama lui Ceaușescu, a băiatului bun și a măritișului.

Dar cum rămâne cu noi, oamenii secolului XXI, pragmatici și tot timpul serioși, cu urme abstracte de idealism ascunse în stilul vestimentar, muzica din căști și cărțile citite? Zicem că mai și visăm, că încă ne mai căutăm calea potrivită spre fericirea mult dorită și, deși de multe ori ne merge rău, nu am admite în ruptul capului că undeva greșim, ci sigur așa trebuie să se întâmple. Pentru că, vezi Doamne, omul din greșeli învață. Dar câte greșeli? Dacă am greșit prima oară, a doua, a treia oară și chiar și a patra oară, n-ar trebui să ne oprim undeva? Să spunem: Hei, gata! Eu sunt mișto. Vreau asta pentru că merit. Și asta pentru că sunt în stare s-o duc până la capăt. Și nu. Nu admit să fac compromisuri. S-a zis cu comunismul de mai bine de 20 de ani. Lăsați-mă să fiu fericit!

Cât despre iubire:

Ehe! ar zice iar bunica mea. Găsește un băiat cu care să te înțelegi, să te respecte, să nu bea, să nu fumeze, să fie frumos și să aibă bani. Și mărită-te cu el.

 Și gata fericirea?

 Gata, mamă, gata.

 Dar cum rămâne cu chimia și cu îndrăgostitul? Cu primul sărut și ținutul de mână? Cu zâmbetele pe furiș și statul până dimineața la povești? Cu dorul ăla nebun și îmbrățisările interminabile?

 Eee, mamă! Pe vremea mea, găseai băiatul, îl cunoșteau părinții și îl luai.

 Îl luai?

 Îl luai, da. Te măritai cu el. Voi azi sunteți numai în perioade de probă. Ia uite, ăsta ultimul. Nici o lună nu l-ai ținut.

 Păi dacă nu simțeam nimic?

 Ce, mamă, atâtea mofturi? Ce, e pe simțite? Trebuie să vă înțelegeți. Continuă tu așa, că nu te mai ia nimeni!

Și uite așa bunica îmi găsea calea spre fericire. Am realizat atunci că nu era vorba despre un conflict între generații, nici măcar despre scepticismul ei pentru prezent și incertitudinea mea față de vremurile comuniste. Suntem mult mai mult decât atât. Noi, cei de astăzi. Ei și-au trăit timpul. Cu teamă de Securitate, glume clandestine și cozi interminabile, dar l-au trăit. Noi suntem idealiștii. Suntem cei care ei nu au putut fi pentru că nu aveau voie. Ei nu se întrebau: Ce fel de om vreau să fiu?. Pentru că nu îndrăzneau și le era frică. Noi ce motiv am avea? Putem fi oricine, oricând. Și știți că noi suntem cei care putem cuceri lumea? Că putem avea de toate și că le putem spune că suntem nemulțumiți? Și dacă putem să ne întrebăm oricând: Ce fel de om vreau să fiu, de ce să n-o facem? De ce să nu visăm? Pentru că știm cum să facem asta. Asta, să iubim și să luptăm.

sursa foto