Pentru mulţi, zona Orientului Apropiat şi Mijlociu este mai mult o enigmă, percepţia pe care o avem despre această regiune fiind mai degrabă construită prin perspectiva anumitor stereotipuri şi perpetuări de generalizări. Identitatea acestei arii a fost construită în antiteză cu cea a europenilor, ei reprezentând în majoritatea cazurilor alteritatea, acel altceva faţă de care este necesar să ne diferenţiem. De cele mai multe ori, ideile pe care le avem despre Orient le acceptăm ca date, fără să chestionăm originea şi evoluţia acestora, validitatea şi failibilitatea lor.

Cunoscut în prezent mai degrabă din cauza controveselor nucleare şi a fostului său lider, Mahmoud Ahmadinejad, precum şi din perspectiva descendenţei din Imperiul Persan, Iranul este un stat care merită atenţia noastră dincolo de aceste aspecte. Istoria sa recentă este plină de evenimente ce trebuie analizate şi înţelese dincolo de etichetele pe care le aplicăm acestei societăţi. Indicatori ca tradiţionalistă, religioasă, închisă nu sunt suficienţi pentru a explica imaginea pe care o avem asupra acestui subiect. Pentru a înţelege prezentul acestei ţări, cred că este necesară o trecere în revistă a ideilor şi a crezului unuia dintre cei mai importanţi şi mai influenţi actori ai Iranului secolului XX – Ayatollahul[1] Ruhollah Khomeini.

Perioada de început a modernizării Iranului poate fi considerată introducerea constituţiei din 1907, care limita puterile monarhului absolutist. Evoluţia istorică a Iranului fusese încărcată până atunci de vasta tradiţie şi cultură a Imperiului Persan, însă în secolul XIX, statul pierduse controlul teritoriilor sale, fie în favoarea Imperiului Ţarist, fie în favoarea Imperiului Britanic, iar aceste acţiuni nu au fost bine primite de populaţie. În februarie 1921, comandantul militar Reza Khan a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, devenind prim-ministru. Ulterior, în 1926 a fost încoronat ca Reza Shah Pahlavi, introducând o serie de elemente moderne în societatea iraniană tradiţionalistă, însă cu o oarecare moderaţie. În 1935, Reza Khan le-a cerut reprezentanţilor străini să renunţe la folosirea denumirii de Persia pentru ţara sa, introducând ca nume oficial Iranul.

În 1941, din cauza atitudinii pro-Axă a Shahului, Reza Khan a fost înlăturat de la putere, în locul său fiind înscăunat Mohammad Reza Pahlavi. Sub conducerea sa, statul a intrat într-o perioadă intensă de modernizare şi de occidentalizare, cunoscută sub numele de Revoluţia Albă. Măsurile sale de natură economică, politică şi socială au stârnit însă nemulţumirea mai multor grupuri tradiţionaliste şi religioase din ţară, ajungându-se ca, în ciuda tuturor încercărilor de limitare a acestora, protestele, demonstraţiile şi grevele să ia o amploare foarte mare în septembrie 1978. La începutul anului următor, Shahul şi familia sa părăseau ţara, iar liderul religios cel mai critic la adresa măsurilor Shahului, Ayatollahul Khomeini, se întorcea din exil.

Ruhollah Musawi, născut în 1902 la Khomeini, a fost descendentul unei familii cu o credinţă religioasă puternică, având mulţi strămoşi cu funcţii religioase. Un rol important în educaţia sa l-au avut mama şi mătuşa acestuia, iar din 1918, fratele său mai mare, Ayatollahul Pasandideh. La numai 5 luni, Ruhollah rămânea orfan de tată, iar la 16 ani, mama şi mătuşa sa mureau din cauza holerei. În copilărie, Ruhollah începuse să memoreze Coranul, dar şi diverse poezii laice, însă nu se rezuma numai la activitatea intelectuală, fiind considerat şi un bun sportiv. La începutul anilor ’20, Ruhollah a fost trimis mai întâi la Sultanabad (Arak) şi ulterior la Qom pentru a-şi desăvârşi educaţia religioasă.

La moartea Ayatollahului Haeri, Boroujerdi a devenit lider suprem în regiunea Qom, iar printre discipolii săi se număra şi tânărul Khomeini. În aceeaşi perioadă, Reza Khan iniţiase măsurile de modernizare a Iranului şi încerca să îndepărteze influenţa liderilor religioşi din politică. Atât Haeri, cât şi Boroujerdi, deşi nu susţineau aceste măsuri, îndemnau credincioşii să rămână tăcuţi şi pasivi. Khomeini nu s-a implicat în activităţi politice în acea perioadă, deoarece considera că acestea trebuie lăsate în mâinile marilor lideri religioşi, fiind obligat de propria conştiinţă să asculte îndemnurile Ayatollahului, deşi nu îi împărtăşea convingerile. Totuşi, nemulţumirea sa nu a rămas fără ecou, Khomeini îndreptându-şi eforturile spre învăţământ şi scrieri cu caracter religios, fapt care i-a atras numeroşi susţinători în rândul celor mai tineri.

Activitatea sa a devenit mai intensă la moartea lui Boroujerdi, în 1961, atunci când Khomeini a devenit Ayatollah şi astfel puterea şi influenţa sa au crescut. În 1963, Mohammad Reza Pahlavi introducea măsurile cunoscute sub numele de Revoluţia Albă, pe care Khomeini le critica intens atât prin lucrările sale, cât şi prin discursuri. Din cauza acestor acţiuni defăimătoare, Ayatollahul a fost arestat în mai multe rânduri şi ulterior exilat în Turcia şi mai apoi în Irak şi Franţa. Din străinătate, mesajele lui Khomeini aveau o valoare şi mai mare, el fiind asociat chiar cu imamul ocultat. Declaraţiile sale transmise la radio erau înregistrate pe benzi de casetă cu muzică şi erau transferate apoi în Iran, unde erau decodate şi trimise în întreaga ţară. Influenţa şi răspândirea lor era foarte mare, contribuind la continua destabilizare a ţării, dar şi la creşterea popularităţii lui Khomeini.

La sfârşitul lui ianuarie 1979, la numai două săptămâni după părăsirea Iranului de către Shah şi familia sa, Khomeini se întorcea în Teheran, fiind întâmpinat cu mare bucurie. A urmat o perioadă de stabilizare, în care s-a organizat un referendum privind instaurarea unei republici islamice. La 1 aprilie a fost proclamată Republica Islamică a Iranului, Khomeini devenin imam şi lider religios suprem (Vali-e Faqeeh). Măsurile adoptate, deşi nu au respectat în totalitate promisiunile din perioada prerevoluţionară, au pus bazele unui stat religios care susţinea grupurile islamice şi ale liderilor religioşi.

În lucrările sale, Khomeini pune bazele unui tip specific de fundamentalism islamic, care ulterior va fi cunoscut sub numele de khomeinism. Fiecare ideologie este impregnată de contextul social şi cultural în care s-a dezvoltat, astfel că şi khomeinismul nu putea să se sustragă situaţiei existente în anii ’50-’60 în Iran, marcată de reformele de inspiraţie occidentală ale Shahului. În cartea sa principală, Velayat-e Faqeeh, el expune ideile privind modul în care ar trebui construit statul, astfel încât să se respecte fundamentele islamice care se regăsesc în paginile Coranului. Khomeini consideră că organizarea societăţii este de fapt cheia în care trebuie înţeleasă cartea sfântă, accentuând totodată faptul că religia islamică prevede existenţa unei puteri executive, adică a unei conduceri care să se ocupe de aspectele laice şi private ale credincioşilor. Această putere a fost deţinută la început de profetul Mohammed şi ulterior transferată unui succesor. Puterea executivă deţinută de lideri religioşi specializaţi avea rolul unui instrument prin care religia se poate ocupa de problemele sociale şi politice.

Dan Webb analizează khomeinismul şi îl consideră o sursă de rezistenţă în faţa hegemoniei impuse de cultura consumeristă globală. Webb scoate în evidenţă faptul că indivizii erau consideraţi de către Khomeini ca fiind slabi din punct de vedere spiritual şi failibili, astfel că era necesară intervenţia unui guvern religios în toate aspectele vieţii. Anticonsumerismul, conformismul ideologic, colectivismul, moderaţia şi eliminarea risipei sunt doar câteva aspecte pe care Webb le identifică drept elemente cheie ale gândirii lui Khomeini şi pe care acesta le-a aplicat în Iran pe baza Constituţiei aprobate în decembrie 1979.

Viaţa în timpul celor zece ani de conducere ai lui Khoemini s-a schimbat radical, cultura occidentală fiind interzisă, fapt concretizat prin închiderea tuturor cafenelelor, cinematografelor, teatrelor şi înlocuirea lor cu localuri care promovau cultura religioasă. Pentru aceia care nu respectau rigorile legii islamice existau pedepse dure, care variau de la amenzi şi bătăi la închisoare pe viaţă sau execuţie publică.

Deşi Khomeini promisese că produsele se vor ieftini sub conducerea sa, ca urmare a eliminării companiilor străine de pe piaţa internă, preţul petrolului creştea din ce în ce mai mult, iar alimentele deveneau şi ele mai scumpe. În 1980, Irakul a invadat regiunea iraniană Khuzestan, războiul dintre cele două state prelungindu-se pentru opt ani, până când Khomeini a acceptat un acord de încetare a focului, negociat prin intermediul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

La 25 de ani de la moartea lui Khomeini, observăm o democratizare graduală a Iranului, însă şi o radicalizare a discursului religios şi antioccidental. Totuşi, politicile de închidere pe care Mahmoud Ahmadinejad le-a promovat nu au fost justificate numai de starea socială şi politică internă, ci şi de atitudinea pe care europenii şi americanii au avut-o faţă de musulmani. Tocmai de aceea este necesar să înţelegem specificul şi istoria fiecărui popor, fiecărei culturi, pentru a-i acorda respectul cuvenit şi pentru a nu determina conflicte din cauza neinformării.

Bibliografie

http://www.biography.com/people/ayatollah-ruhollah-khomeini-13680544#early-life&awesm=~oEPDqMC0eXUXDn, accesat 22.05.2014
http://www.iranchamber.com/history/rkhomeini/ayatollah_khomeini.php, accesat 23.05.2014
Imam Khomeini, Governance of the Jurist (Velayat-e Faqeeh) – Islamic Government,  accesat 24.05.2014
Webb, Dan, „On mosques and malls: Understanding Khomeinism as a source of counter-hegemonic resistance to the spread of global consumer culture”, în Journal of Political Ideologies, Vol. 10, No. 1, pag. 95 — 119; accesat 24.05.2014


[1] Șef religios la musulmanii șiiți.

sursa foto