Ce naivi suntem când credem că universul acesta, în care mergem la joburi sau la facultate, în care avem prieteni și familie, în care mergem la piață și la party-uri, este singurul de care avem nevoie. De cele mai multe ori, poate în cele mai fericite cazuri, ne raportăm la copilărie ca la un loc magic în memoria noastră, acel loc în care totul era simplu și frumos, o feerie de senzații și amintiri selective. Copiii își pot imagina universuri fără să fie ironizați, pot crede în ființe supranaturale fără să fie considerați smintiți. Și totuși, când ne pierdem inocența, pierdem și capacitatea de a privi dincolo de povești.

Să ai 26 de ani de ani și să fii pus în situația în care cel mai frumos vis al carierei tale se transformă în cel mai amar coșmar nu este scenariul pe care și-l imaginează cineva. Ajungi să te refugiezi în orice univers paralel în care îți poate fi mai bine. Îți amintești de lumi fantastice care îți provoacă simțurile, mintea și sufletul, te întorci într-o zi din laboratorul de informatică în care ai descoperit Lord of The Rings și apoi într-un început de an în care ai redescoperit LOTR într-un maraton de insomnii, magie și speranță. Și propunerea de a vedea filmele din seria Harry Potter pare caraghioasă, dar ai nevoie de orice doză de fantezie, așa că te așezi cuminte așteptând să înțelegi de unde isteria HP și a universului pe care nu ai fost niciodată curioasă să îl cauți.

Ne complicăm existența cu gadgeturi complicate, în strategii de viață și lupte de guerrilla și nu mai conștientizăm că, de fapt, viața se rezumă la iubire. Orice fel de iubire. Este singurul sentiment care poate crea, prin care poți construi, care îți poate oferi senzația că, orice s-ar întâmpla, te vei întoarce mereu în locul în care ești iubit. Am refuzat cu încăpățânare orice contact cu ceea ce avea să devină fenomenul Harry Potter. Mi se părea absurd ca un om să poată crea atât de multă isterie și chiar fanatism în rândul copiilor și tinerilor. Refuz să cred în trenduri și vedete inventate și le ignor, de cele mai multe ori. Dar viața e ironică și complicată.

După un maraton de câteva zile de HP, m-am bucurat enorm că nu văzusem până atunci filmele. Poate nu aș fi înțeles nimic din tot ce a devenit acest fenomen. Poate nu aș fi înțeles nimic din toate poveștile și substraturile cuvintelor minunatei J. K. Rowling. Și poate nu aș fi învățat nimic din puterea unui om care a făcut din viața sa vindecare în masă, deși părea să fie un mare eșec.

Failure gave me an inner security that I had never attained by passing examinations. Failure taught me things about myself that I could have learned no other way. I discovered that I had a strong will, and more discipline than I had suspected; I also found out that I had friends whose value was truly above the price of rubies.[1]

Daniel-Radcliffe3--zȘi trăim așa, în spații bine delimitate, în cele câteva zeci de metri pătrați unde ne ținem hainele, cărțile și speranțele, de acolo la metrou și în alte câteva de zeci de metri pătrați unde ne ținem hârtiile și visurile, spre alte spații bine delimitate în care ne facem cumpărăturile și ne întâlnim prietenii. Trecem om pe lângă om fără să știm cât de mult ne influențăm reciproc, cum ne schimbăm viețile unii altora fără să știm, cum nimerim într-un alt spațiu bine delimitat doar ca să cunoaștem un alt om de care avem nevoie.

În 2011 s-a lansat ultimul film din seria Harry Potter. Pentru prima oară în viață, înțelegeam ce înseamnă să te înconjori de oameni îndrăgostiți de meseriilor lor. Când miliarde de copii, deveniți între timp adolescenți, își încheiau călătoria alături de prietenii lor din Hogwarts, eu descopeream magia unui univers – Festivalul George Enescu. Povestea lui Harry Potter și a prietenilor lui caraghioși era departe de mine și de preocupările mele. Undeva în mijlocul Londrei, o femeie încheia unul dintre cele mai frumoase visuri – crearea unor povești în care lumea să creadă. Într-un alt colț de lume, în mijlocul Bucureștiului, o altă femeie își începea visul de a crea povești în care lumea să creadă. J. K. Rowling, încă înmărmurită de succesul poveștilor sale, chiar și după zece ani de magie, mărturisea modestă și ușor stânjenită: no story lives unless someone wants to listen. Iar pentru mine nu era, încă, timpul să ascult.

La cinsprezece ani credeam că fericirea înseamnă iubirea lui. Îmi refugiam sufletul întristat de iubirea mea neîmpărtășită în cărți. Citeam tot ce putea să mă ducă mai aproape de ceea ce aveam să trăiesc alături de el, într-o zi. Într-o dimineață, la ora de informatică, am văzut Lord of The Rings și m-a fascinat ideea că poveștile pe care eu mi le inventam seara, înainte să adorm, existau frumos desenate pe marele ecran. Și am început să scriu tot felul de istorii, cu tot felul de personaje și ființe fantastice, cu tot felul de nume ciudate. Copii copilărești după LOTR cu un singur final posibil – binele învinge. În timp ce eu umpleam caiete cu povești complicate la finalul cărora scriam de fiecare dată numele lui din inimioare, la peste două mii de kilometri, J. K. Rowling trăia visul oricărui scriitor – vedea începutul poveștii sale pe marele ecran, înconjurată de o gașcă de puști care avea să influențeze viitorul a miliarde de copii din lumea întreagă. Mi-o imaginez stând încordată în sala de cinema, simțind un amalgam de fericiri. Și mă emoționează nu povestea unui om care a reușit, ci cea a celui care a spus senin despre sine: by every usual standard, I was the biggest failure I knew.[2]

La zece ani credeam că toată lumea din capul meu era reală. Știam că sunt diferită de colegii mei de la școală. Viața de zi cu zi nu era decât o pauză de la viața din mintea mea. Când accepți că ești diferit, că poți urca trepte pe care ceilalți aleg să se așeze, că poți fi mare și când ai un pic peste un metru, ți se încrestează în suflet o tristețe pe care o vei purta toată viața cu tine – nostalgia unei lumi pe care nu ai cum să o explici celorlalți. Într-un alt colț de lume, când eu alegeam să fiu cine sunt, un alt om trist terminase de scris povestea unui copil diferit care știa că poate fi mare, chiar dacă avea un pic peste un metru.

Am fi naivi să credem că lumea e doar ceea ce cunoaștem din jurul nostru, de la televizor, din cărți și studii științifice. Suntem și mai naivi să credem că cei care cred în puterea imaginației nu sunt decât niște visători, artiști boemi muritori de foame, că cei care vor să schimbe lumea sunt niște caraghioși cu capul în nori. Și fără a hiperboliza rolul unei simple serii de filme, ecranizarea unei simple serii de cărți, uneori ai nevoie de o sigură replică să conștientizezi că imaginația nu înseamnă pierdere de timp sau nebunie, înseamnă magie.

Of course it is happening inside your head, Harry, but why on earth should that mean that it is not real?

Articolele din seria Harry Potter pot fi găsite aici.


[1] http://societatesicultura.ro/2013/11/we-have-the-power-to-imagine-better-j-k-rowling/
[2] Ibidem

surse foto: 1, 2