Puterea este o constantă a istoriei, cel mai intens fenomen pe care l-a cunoscut omenirea. Esenţa puterii este inegalitatea; inegalitatea dintre oameni, dintre state […] În aceste jocuri ale puterii au căzut de multe ori pradă minorităţile. (Silviu Neguț)
Ziua a doua la The Diplomatic Agenda a debutat cu un training susţinut de Silviu Neguţ, geopolitician, vicepreşedinte al Fundaţiei Universitare a Mării Negre, cu tema Cultura minorităţilor – perspectiva geopolitică.
Ideea de putere se transmite de la guvernanţi spre marea masă.
O consecinţă directă a acestui fenomen este că cetăţenii se vor purta în concordanţă; vor adopta o atitudine superioară faţă de elementele străine. Discuţia s-a axat pe exemple în care instabilităţile interetnice au modificat configuraţia geopolitică a lumii (în URSS, Sudanul de Sud, Crimeea, Liberia, Sierra Leone), însă nu întotdeauna în favoarea minorităţilor, ajunse de multe ori pioni pe marea tablă de şah a lumii.
Cine face istorie? Masele sau personalităţile? […] Personalităţile capabile să manipuleze şi să manevreze masele […] Lumea duce lipsa de personalităţi de prim rang […] De aici a ştiut Putin să speculeze; ştia că nu are de la cine să obţină o reacţie.
În a doua parte a zilei participanţii s-au întâlnit cu reprezentanţii minorităţii turce, Eda Zarife şi Sheilla Iaia, de la Comisia de Tineret din cadrul Uniunii Democratice Turce din România, care au reuşit, în opinia mea, să ne ofere o lecţie importantă de viaţă. Un aspect care pe mine m-a uimit a fost că, în timpul călătoriilor în alte ţări, Eda şi Sheilla spun că sunt românce.
În urma dialogului, am aflat că ele nu se consideră o minoritate naţională, ci românce. Poate sentimentul de apartenenţă este şi mai puternic datorită faptului că s-au născut în România. De asemenea, am descoperit că există diferenţe considerabile între populaţia de etnie turcă care trăieşte în România şi cea originară din Turcia. Astfel, cultura minorităţii turce este un melanj (impresionant, aş adăuga eu) între elemente originale din Turcia, elementele proprii comunităţii din România şi cele tradiţionale româneşti. Imaginaţi-vă un cetăţean român de etnie turcă, care vorbeşte ambele limbi, de religie musulmană, păstrător şi promotor al tradiţiilor orientale, cu brad de Crăciun. Imaginea perfectă a adaptabilităţii.
— Este greu să faci parte din minoritatea turcă din România?
— Nu, România este mai tolerantă decât alte ţări. (Eda Zarife)
Cel mai mult am apreciat că Eda şi Sheilla îşi doresc să păstreze vii tradiţiile turceşti – dovadă stau şi evenimentele organizate în cadrul Comisiei de Tineret, care au ca obiectiv de bază exprimarea, protejarea şi promovarea identităţii etno-culturale, lingvistice şi religioase în rândul tinerilor –, însă în acelaşi timp au conştientizat că trebuie să se adapteze climatului politic, social, cultural din România şi au îmbrăţişat cu plăcere obiceiurile româneşti.
Amprenta entică nu ne diferenţiază de voi. De fapt, nu folosesc „voi”, este vorba despre „noi”. (Eda Zarife)
Cea mai mare problemă a minorităţii turce din România, din perspectiva lor, este reprezentată de discrepanţa dintre generaţii, în sensul în care, deşi acum tinerii pot beneficia de educaţie în limba maternă sau pot practica liber religia, părinţii lor nu au avut această posibilitatea; astfel, unele tradiţii, inevitabil, s-au pierdut. Ca să îţi cunoşti potenţialul, trebuie să îţi cunoşti trecutul. În acest mod se poate justifica şi dorinţa Edei şi Sheillei de a-şi păstra identitatea.
— Ce vă place cel mai mult în România?
— Toleranţa. Faptul că aici oamenii sunt deschişi faţă de alte culturi. (Sheilla Iaia)
Deşi nu s-au confruntat cu situaţii de discriminare pentru că aparţin etniei turce, Eda şi Sheilla ne-au mărturisit că stereotipurile legate de Turcia încă există şi ne-au împărtăşit cele mai întâlnite şi amuzante dintre acestea: confuzia dintre cultura arabă şi cea turcă, inevitabila trimitere la telenovela Suleyman Magnificul, imaginea greşită a turbanelor, cămilelor şi haremului, asociată des cu Turcia.
Este destul de dificil să le explici oamenilor că nu purtăm turbane şi nu avem harem.
La finalul întâlnirii am zâmbit fericită. Am fost mândră să aflu că există minorităţi care se bucură în România de toate drepturile necesare conservării identităţii entice, culturale, lingvistice şi religioase. În plus, mi-am dat seama că mai sunt oameni ca mine, care au simțit acel je ne sais quoi, un magnetism aparte, inexplicabil, față de Turcia. Și parcă totul a început să aibă sens.