Într-o perioadă presărată de multiple schimbări sociale, politice, economice, care se reflectă puternic în societatea românească, simțim nevoia să avem în permanență termeni de comparație. Uneori, alte țări. Alți conducători. Alte societăți. Alteori, pentru a observa, a analiza, a studia comportamente și idei, ne reîntoarcem spre propriul trecut. Iar astăzi, la împlinirea a 148 de ani de la promulgarea primei constituții românești, propun să privim spre secolul al XIX-lea și spre ziua de 1 iulie 1866, momentul în care democrația românească a fost consacrată constituțional.

După abdicarea lui Alexandru I. Cuza, la 11 februarie 1866, atât liderii conservatori, cât şi cei liberali au început demersurile pentru aducerea la conducerea ţării a unui prinţ străin, cu scopul de a asigura stabilitatea politică şi socială.

În urma refuzului lui Filip de Flandra, tronul i-a fost oferit lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, fost ofiţer prusac crescut în Germania. La 10/22 mai 1866, în cadrul Parlamentului României, noul domn rostea:

Ales spontan de naţiune ca principe al României, am părăsit fără şovăire patria şi familia mea ca să răspund la chemarea acestui popor, care mi-a încredinţat soarta sa. Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român[1].

Şi totuşi, deşi îşi părăsise ţara şi acceptase să aparţină unui nou neam, Carol I a fost, în fapt, legat întotdeauna de naţiunea germană, fidel originilor sale, lucru care se va observa şi la momentul integrării în blocurile politice de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acelaşi timp, chiar dacă nu s-a putut identifica pe deplin cu trăsăturile bizantino-orientale ale clasei politice româneşti, rolul său în construcţia României moderne rămâne unul deosebit de important. Conform portretului realizat de I. G. Duca, Carol I a reprezentat pentru poporul român exact ceea ce acesta avea nevoie la momentul respectiv:

Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţină pururea seninătatea, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiei occidentale. Nu este vorba că, pe la sfârşit, atmosfera de bizantinism a ţării l-a influenţat şi pe el, ci a a avut tăria să rămână întotdeauna occidental şi să nu ne împrumute orientalismul decât în unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puţin.

Şi în fine, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai.[2]

Încă de la începutul domniei, printre obiectivele sale s-au numărat modernizarea şi continuitatea dinastică, dar, mai ales, stabilitatea politică prin regim constituţional. Prin urmare, noua Cameră a Deputaţilor, aleasă în urma alegerilor organizate de Guvernul provizoriu, a propus ca prim scop elaborarea şi aprobarea unei noi Constituţii.

Până la acel moment, încă de la începutul secolului al XIX-lea, odată cu pătrunderea în societatea românească a ideilor Revoluţiei Franceze, se conturase nevoia adoptării unei Constituţii, fundament al organizării instituțional-politice, sau, aşa cum afirma Nicolae Iorga, cea dintâi necesitate în statele româneşti. De-a lungul secolului fuseseră elaborate doar proiecte constituţionale (Constituţia Cărvunarilor), pentru ca apoi, prin Tratatul de la Adrianopol din 1829, să fie introduse Regulamentele Organice, rămase în vigoare până în 1858, când a fost adoptată la Paris Convenţia pe baza căreia a fost realizată Unirea lui Cuza. În 1864, domnitorul a impus un nou act constituţional, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prin care îşi lărgea prerogativele.

constitutia-din-1866--prima-realizare-a-lui-carol-i_30702600Cu toate acestea, prima constituţie internă românească a fost cea din 1866, dezbătută de liberali şi de conservatori, adoptată, în cele din urmă, în unanimitate şi promulgată de Carol I la 1 iulie. Pe lângă faptul că introducea pentru prima oară denumirea oficială de România, Constituţia avea şi un caracter independent, nefiind menţionate raporturile pe care ţara le avea cu Imperiul Otoman şi cu Puterile Garante.

Orientarea spre Occident a României aflate sub conducerea lui Carol I a însemnat în primul rând orientarea spre modelul occidental francez, la care se adăuga modelul belgian. În acest sens, inclusiv Constituţia din 1866 este o imitaţie a Constituţiei belgiene din 1831. România spera să dobândească prestigiu pe scena politică internaţională şi să devină o Belgie a Orientului. Speranţă care s-a dovedit a fi prea mare pentru o ţară care voia să se rupă brusc de Est, deşi, structural, nu era pregătită: societatea românească era preponderant rurală şi împărţită într-un mod bine definit între o aristocraţie bogată şi o ţărănime servilă. De cealaltă parte, Belgia, ţară mică parţial francofonă, monarhică, neutră, democratică şi prosperă[3], avea de secole o societate profund urbanizată ce crease un climat de disciplină şi o tradiţie solidă de ordine în viaţa publică[4]. Între societatea belgiană şi liberalismul Constituţiei adoptate în 1831 nu existau aspecte contradictorii, ele completându-se reciproc, într-un tot unitar.

Nu acesta era cazul în România, unde secole de-a rândul obiceiul pământului fusese invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrarul domnesc şi corupţia dregătorilor să desăvârşească haosul[5].

Chiar Carol I recunoştea discrepanţele între realitatea socială şi ambiţiile liderilor politici:

[…] această nenorocită ţară — scria el tatălui său la 10/22 decembrie 1870 —, care a fost totdeauna sub jugul cel mai aspru, se pomeneşte trecând fără tranziţie de la un regim despotic la o constituţie atât de liberală, încât nici un popor din Europa n-are alta la fel. După experienţa făcută, ţin aceasta drept o nenorocire cu atât mai mare cu cât românii nu se pot măguli că au vreuna din virtuţile civile ce aparţin acestui fel de constituţie a statelor quasi-republicane[6].

Societatea românească se angaja în viaţa parlamentară în straie ce nu erau croite pe măsura ei. Ea începea o şcoală — cea a parlamentarismului, apoi a democraţiei — pe care, din pricina vicisitudinilor istorice, nu a absolvit-o nici astăzi. [7]

Constituţia din 1866 prevedea ca formă de guvernământ monarhia constituţională, succesiunea asigurându-se prin ordinul de primogenitură, pe linie masculină, dintre descendenţii familiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Monarhia constituţională a fost proclamată pe baza principiului britanic, conform căruia regele domnește, dar nu guvernează. Patru principii liberale reprezentau fundamentul Constituției: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, suveranitatea naţională şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Prin Constituţie, domnului îi erau garantate puterile ereditare, acesta având, de asemenea, largi prerogative legislative. Conform istoricilor, Carol I nu și-a depășit niciodată atribuțiile impuse de Constituție. Acesta exercita, alături de Parlament, puterea legislativă, și, alături de Guvern, puterea executivă. Puterea judecătorească era deţinută de organele judecătoreşti, în frunte cu Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar hotărârile judecătoreşti erau pronunţate în numele domnului. Independenţa judecătorilor, la fel ca obiectivitatea lor, erau asigurate prin intermediul principiului inamovibilităţii atribuit acestora, ei neputând fi schimbaţi din funcţie pe baza intereselor politice.

În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, erau consacrate: egalitatea în faţa legilor, libertatea deplină a conştiinţei, libertatea presei, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la educaţie. Pe de altă parte, un aspect important al Constituţiei îl reprezenta articolul 7, referitor la drepturile minorităţilor. Deşi urma un model occidental şi îşi propunea un caracter liberal, Constituţia condiţiona cetăţenia română de apartenenţa la creştinism.

Fără îndoială însă, Constituţia din 1866 a dus la constituirea unei forme definitive pentru instituţiile de stat şi la democratizarea societăţii româneşti. Ea a fost cea care a pus bazele principalelor partide politice (PNL – creat în 1875 – şi PC – 1880). Totodată, Constituţia a legitimat interesele românilor în lupta pentru obţinerea independenţei (1877-1878), dovedindu-se un instrument juridic eficient, motiv pentru care a rămas în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1923.

În Mitul democraţiei, Lucian Boia pune accentul pe caracterul utopic al democrației:

În mod evident, democraţia nu e singura forţă care acţionează în lume. Ea trebuie şi va trebui întotdeauna să „negocieze” cu structuri, tentaţii şi simboluri nu mai puţin semnificative, cum sunt puterea şi banul. Rezultatul este o sinteză care nu este, şi nu poate fi, decât parţial democratică: un amestec de democraţie şi de nondemocraţie.

După 148 de ani de la Constituţia din 1866, amestecul despre care vorbește istoricul e prezent în societatea românească în fiecare zi. Şi ne intrigă: faptul că învăţăm din manuale şi cărţi despre libertăţi sau drepturi care ne sunt încălcate frecvent, faptul că ne lipseşte transparenţa acţiunilor oamenilor care susţin că, în exercitarea funcţiilor lor, respectă litera şi spiritul legii, faptul că limitele constituţionale sunt şi ele frecvent trecute cu vederea. Dar tot Lucian Boia susţine că e legitim să-i cerem mult democraţiei, dar să nu îi cerem prea mult.

Personal, totuși, am senzaţia că unii dintre noi nu cerem nimic democraţiei româneşti. Ne-am obişnuit să ne lăsăm destinele în mâinile lor, fără să reacţionăm în vreun fel la abuzuri sau fără să ne exprimăm, cumva, nemulţumirile. La alegerile europarlamentare din 25 mai, prezenţa la vot a românilor a fost de 32,16%, iar acest procent e edificator pentru gradul de interes al poporului român, în ansamblu, cu privire la deciziile care îl vizează pe el însuşi.

În ultima vreme însă pare că unele conştiinţe civile se mai trezesc. Nu pentru că mase de oameni citesc rând cu rând Constituţia României sau pentru că sunt experţi juridici, ci pentru că e destul de simplu să îşi dea seama când lucrurile nu funcţionează aşa cum ar trebui, dar, mai important, pentru că au învăţat că a riposta contează mai mult decât a tăcea.


[1] Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), Vol I, Scripta, 1992
[2] I.G.Duca, Amintiri politice, Vol I, Colecţia Memorii şi mărturii, Muchen, 1981
[3] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, 2006
[4] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, 2012
[5] Ibidem
[6] Scrisoarea a fost publicată, ca fiind adresată unui prieten, în AUgemeine Zeitung
[7] op. cit.

surse foto: 1, 2