E în firea omului să își dorească lucruri pe care știe că nu le poate avea. E în puterea lui să nu și le mai dorească.

Fiind atent la viață, cred că oricare dintre noi a avut senzația că asistă la o cursă contra cronometru, una înnebunitoare, batjocoritoare, în care linia de finish, și anume idealul după care tânjește fiecare, se depărtează mereu. Nu îi pasă lui cât de repede alergăm noi, că nu ne oprim nici să ne hrănim sufletul cu mici plăceri. Vrea să vadă cât de mult ne putem avânta. Din păcate, mulți nu ajung acolo niciodată, iar finalul e mereu același pentru toți, indiferent de realizări. Printre pietre, în liniște, în răcoare, în eternitate. Pe un rând dintr-un cimitir.

Această idee s-a desprins din mai multe rânduri, ce-i drept, ale Cimitirului lui Teleșpan (puteți citi un dialog cu el aici), roman apărut la Herg Benet Publishers în noiembrie 2013. O carte care inițial mi-a creionat zâmbete îndelungi pe chip, sfârșind prin a-mi încreți fruntea, umplându-mi-o de întrebări. O carte pe care am citit-o repede la început, când degetele îmi ardeau de nerăbdare să mai întoarcă o pagină, să dezvăluie continuarea poveștilor într-un fel ciudate, dar pe care am disecat-o spre final, încetinind ritmul pentru a-i înțelege profunzimile. Ceea ce pot spune este că am fost surprinsă. Adevărul este că m-am confruntat cu o carte care m-a cam certat la sfârșit pentru că am privit-o superficial, pentru că m-am lăsat păcălită.

Greșeala mea a fost că, involuntar, am plasat-o într-o anumită categorie la începutul lecturii, gândindu-mă că este un fel de comedie care prezintă o viață lipsită de inhibiții. Nu mi-am dat seama cât este de nestatornic acest roman și cum poate să se joace cu mintea cititorului, cât de repede îl poate duce de la o stare la alta, bulversându-i simțurile și mai mult atunci când dramele personajelor sunt povestite într-un mod sau context care parcă ar stârni râsul. Vrea să te cucerească și se folosește de tot ce poate. Te face să mai vrei să simți ca până atunci și brusc îți arată că are și mai multe de oferit, ceva cu totul diferit. Nu te lasă să te plictisești, se asigură că nu ai vrea să îi mai închizi copertele. Se balansează între comic și tristețe, între sexualitate și teorii despre religie, între bani și dragoste, prietenie și minciună, teamă și hotărâre, superficialitate și tandrețe. Ne amuză, ne dezgustă, ne revoltă, ne emoționează, ne dă răspunsuri, dar ne aruncă un final deschis. Până la urmă, cum nu poți cunoaște un om într-o viață întreagă, în cazul de față nici personajele nu se dezbracă de toate secretele în cele mai puțin de 400 de pagini. Cuvintele se sfârșesc, iar nouă ne rămâne să reflectăm. Pentru că o parte din existența noastră sigur se regăsește în această poveste. Noi cum ne-am scrie viețile? Am avea curaj să luptăm pentru ce ne dorim? Dar dacă nu știm ce vrem cu adevărat?

Frica. Ce cuvânt urât. Frica ține oamenii în loc. Frica ține oamenii departe de fericire. Frica limitează. Frica oprește. Pune piedici. Frica ne paralizează pe dinăuntru.

Încă din primele pagini, l-am cunoscut pe Adrian Green, un homosexual român care emigrase în Londra, care avea o viață sentimentală destul de ambiguă și ajunsese în sfârșit să obțină proprii bani lucrând la negru ca administrator în cimitirul Wormholt. L-am lăsat să mă amuze și să îmi arate cât de haotic poate fi, cum existența sa era plină de voluptăți de diverse feluri. M-am folosit de agitația vieții sale pentru a mă ascunde preț de câteva ore de realitate, simțind că totul poate fi privit atât de simplu precum îmi arăta el. Noua slujbă ar fi putut fi una destul de sinistră pentru oricare alt om, numai că el se descurca chiar decent, reușind să își facă și prietenișeful său, Leonard, și bodyguardul cimitirului, Argyle – și iubiți – Rashid, un musulman cu fantezii sexuale dureroase, și Daniel, un român care l-a făcut să sufere savuros. Firea grăbită, ușor egoistă și nepăsătoare a lui Adrian l-a pus în numeroase situații comice care implicau atât oameni vii, cât și morți, lucru care nu m-a revoltat câtuși de puțin. M-a luat cu el chiar și în dormitor, în holurile blocurilor, în casele partenerilor săi și am închis de câteva ori ochii pentru că el nu se deranja să își acopere erotismul cu niciun fel de perdele. Dar i-am deschis pentru că voiam să-l cunosc și mai mult. Îmi devenise simpatic.

Măi, Adrian, toți suntem meniți să ajungem undeva și nu prea depinde de noi cum ajungem acolo. Tot ce facem e controlat. Noi nu putem decât să ușurăm existența profitând de plăcerile pe care le înțelegem!

Cel mai mult m-am apropiat de Adrian în momentul în care m-a lăsat să îi descopăr slabiciunile, când am văzut că trăia agitat, dar era capabil de sentimente profunde, că își lăsa fără să vrea amprenta asupra oamenilor pe care îi întâlnea. Nu făcea minuni, nici nu cred că m-ar fi impresionat prea tare astfel de acțiuni supraomenești. Nu a transformat apa în vin, nu a înmulțit pâinile și peștii, dar a răsplătit prietenia cu mâncare gătită și bere adusă de la magazin, nu a înviat morții, dar le-a făcut pe rudele acestora să treacă peste supărare. Și între timp și-a dezvăluit propriile drame, care i-au creat frustrări profunde – o copilărie lipsită de iubirea și grija părinților, marcată de violență domestică. Poate tocmai din acest motiv cele mai multe acțiuni ale sale aveau o doză de bunătate, uneori chiar naivă – simțise răul pe propria-i piele.

Dacă nu poți face ce îți place, măcar fă ce e corect!

Cel mai mult s-a apropiat de Leonard, viețile celor doi semănând foarte mult, de la episoadele tragice de când erau copii până la nemulțumirile pe care le simțeau ca adulți. Marea întrebare este dacă Adrian a reușit să evite greșelile prietenului său mai în vârstă. Este oare atât de greu să trecem peste frica de eșec, să fim capabili să facem alegeri, să ne schimbăm viața pentru a putea obține fericirea? Merită să trăim ani întregi cu regretul că nu am luptat cu toată forța? Pot într-adevăr regretele să ucidă?

Du-te undeva unde să nu rănești pe nimeni! Aici te-ai răni pe tine… Adrian, omul știe când greșește. Sau, mă rog, cei mai mulți dintre oameni știu când greșesc. Știu și îi macină treaba asta. Îi macină al dracului de tare. Nimic nu te consumă mai mult decât conștiința și asumarea vinei.

Cimitirul ne face să ne punem unele întrebări puternice despre noi înșine, iar Teleșpan ne sugerează cuminte răspunsurile sale, fără să se teamă că i-am putea judeca modul în care se exprimă. Este o carte despre lipsa prejudecăților, despre șanse care trebuie acordate, astfel că ceea ce contează este esența lucrurilor. Să ne căutăm rostul în viață, să avem curaj să ne respectăm și să ne acceptăm pentru ceea ce suntem, dar să nu ne oferim fericirea în schimbul a nimic, să ne bucurăm de fiecare dată când avem ocazia.

Cel mai frumos moment este prezentul. Și știți ce e frumos la prezent? Faptul că în ciuda tuturor căcaturilor prin care am trecut, în ciuda piedicilor, necazurilor, problemelor, obstacolelor, nefericirilor, eșecurilor, noi am reușit să ajungem aici! Aici! În momentul ăsta! În viață! Noi, niște oameni simpli!

Titlu: Cimitirul
Autor: Teleșpan
Editură: Herg Benet
Colecție: Radical din 7
An: 2013
Pagini: 384

sursa foto