Tot muzica rămâne cea care ne știe cel mai bine, tot ea. Muzica înțelege ce ne doare și cum să ne aline cele mai ascunse frământări. Dacă simțim că trebuie să plângem, ea plânge. Și când vrem să tăcem, muzica nu ne întreabă de ce taci?, ci tace alături de noi. Muzica n-are nevoie de argumente și nici de motive. Nu ne judecă și nici nu se supără când este judecată. Știe să fie și să iubească. Să trăiască și să moară. Să ne urmeze și să ne părăsească, dacă asta ne dorim. Și mai știe când să se întoarcă fără să o chemăm înapoi. Iar atunci când avem nevoie să vorbim și nu ne înțelege nimeni, muzica stă și ascultă în continuare. Pentru că ea e singura care rămâne atunci când restul pleacă. Muzica. Tot muzica.

Și muzica se simte, nu doar se ascultă. Asta am făcut ieri, 4 iunie, la Ateneul Român. Am simțit muzica lui Mihai Ritivoiu printr-un recital de pian. Organizat de Filarmonica ”George Enescu”, concertul a cuprins, în cele 2 ore, fragmente din repertoriul lui Ludwig van Beethoven – Sonata în fa minor, op. 57, Appassionata, Maurice Ravel – Gaspard de la nuit, Robert Schumann – Fantezia în do major, op. 17.

Recitalul s-a dovedit a fi, încă de la început, încărcat de trăiri și de emoție. Aveam în fața noastră un tânăr artist care părea să cânte de când lumea, lăsându-ne să înțelegem că pianul nu e doar un instrument, ci îi este și cel mai bun prieten. De aici pornea practic totul: un instrument grandios, un artist devotat acestui instrument și un talent incontestabil. Au fost suficiente pentru a crea momentul-minune. Aceste aspecte și un public pe măsură, bineînțeles.

mihai ritivoiu

Evident că n-am simțit când a trecut timpul. Tot ce am simțit a fost liniștea de după, când atâtea gânduri nespuse pluteau în aer, iar oamenii erau atât de captivați de sunet, încât uitau să mai aplaude. Desigur, au aplaudat. Și nu o dată, ci de nenumărate ori. Și cum aplauzele nu mai conteneau, tânărul artist, printre zâmbete și emoții vădite, a mai cântat iar și iar, trecând și timpul, amplificându-se și visarea, întețindu-se și aplauzele și dorul de muzică. Am plecat încărcată cu o stare de bine evidentă, mulțumită că mai există artiști dedicați și oameni care știu să-i aprecieze.

Pentru că muzica rămâne cea care ne știe cel mai bine, tot ea. Ea știe să fie și să iubească. Să trăiască și să moară. Să ne urmeze și să ne părăsească, dacă asta ne dorim. Iar atunci când avem nevoie să vorbim și nu ne înțelege nimeni, muzica stă și ascultă în continuare. Pentru că ea e singura care rămâne atunci când restul pleacă. Muzica. Tot muzica.

 surse foto: (c) Alice-Elena Schreiner