Are you locked up in a world
That’s been planned out for you?
Are you feeling like a social tool without a use?
Scream at me until my ears bleed
I’m taking heed just for you
(Green Day, She)
De-a lungul timpului am trecut prin diverse perioade în care am încercat să mă regăsesc și să mă înțeleg. Am ascultat și am citit multe tocmai pentru a-mi putea da seama ce mi se potrivește și cum sunt eu de fapt. Într-o astfel de perioadă, undeva înaintea liceului, am trecut de la muzica clasică ascultată aproape obsesiv la o muzică mai ritmată, mai veselă și mai energizantă. Am ascultat rock, punk și pop, dar se pare că cel mai mult m-a atras stilul punk, însă nu cel agresiv, inspirat din metal și hard rock. Am ascultat Avril Lavigne, Green Day, Billy Talent și chiar My Chemical Romance sau Three Days Grace.
Deși a părut că muzica era doar un mod de relaxare, acest gen m-a ajutat să înțeleg că nu sunt genul de fată care are un instinct feminin în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt mai degrabă o fire băiețoasă, iar acest lucru nu e neapărat un lucru rău. Ascultând punk și rock mi-am dat seama că nu sunt singura care se consideră diferită și am învățat să îmi canalizez energia spre acele lucruri care îmi pun în evidenţă identitatea. Am învăţat să mă accept aşa cum sunt, să nu mă mai simt descumpănită de fiecare dată când descopăr că nu sunt ca ceilalţi.
Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri atunci când am vizionat filmul We are the Best, în cadrul Retrospectivei TIFF 13 la București. Sentimentul meu când le-am văzut pe Klara, Bobo și Hedvig a fost de mulțumire și liniște sufletească. Mulțumire pentru că mi-am văzut propriile experiențe proiectate pe ecranul din sala de cinema și liniște sufletească pentru că știam că perioada de „nepotrivire socială” este una trecătoare, dar are o influență semnificativă asupra caracterului adolescenților.
Cel de-al șaptelea film al lui Lukas Moodysson reprezintă o adaptare cinematografică a amintirilor din Stockholmul anilor ’80, trăite și povestite de soția sa, Coco Moodysson, în romanul We are the Best. Toată acțiunea peliculei evoluează în jurul încercării celor trei fete de a forma o trupă punk, în ciuda faptului că majoritatea contemporanilor considerau acest gen muzical depăşit. Entuziasmul juvenil reușește să treacă chiar dincolo de obstacolul esențial: absența oricărei pregătiri muzicale pentru Bobo și Klara, inițiatoarele proiectului. Singura care are câteva cunoștințe în acest domeniu este Hedvig, însă aceasta provine dintr-o familie foarte religioasă și ea însăși este sceptică în legătură cu formația la început. Cu toate acestea, Klara și Bobo trec şi peste această barieră și o conving pe Hedvig de importanța misiunii lor. Căci fetele cred că au o misiune: aceea de a arăta lumii că punkul nu a murit şi că e bine să fii altfel.
Mesajul muzicii lor nu se adresează tuturor totuși. Ele cântă despre ura lor față de orele de educație fizică și despre preocupările meschine ale adulților, ce lasă pe mâna altora propriul viitor. Eternul conflict între generații apare mai diluat în privința familiilor Klarei și a lui Bobo, însă mama lui Hedvig se opune deschis direcției pe care o adoptă fiica ei și chiar le ceartă pe prietenele acesteia pentru influența pe care o exercită asupra adolescentei. Dar Hedvig nu se lasă ademenită în umbra mamei sale şi hotărăşte că trupa este parte din viaţa sa.
Filmul vorbește și despre imposibilitatea fetelor de a se adapta la societatea în care trăiesc, muzica fiind cea care alină singurătatea. Când ai 12 ani, pare că nimeni nu te înțelege, pare că nimeni nu te iubește, că destinul ți-a hărăzit să fii singur. Chiar prietenii cei mai buni, deși împărtășesc o soartă similară, sunt mai bine plasați decât tine. Li se întâmplă asta și lor, Klarei și lui Bobo, Hedvig intervenind aici ca o forță de echilibru. Filmul nu oferă soluţii, ci oferă compasiune, înţelegere. Prezintă situaţii trăite probabil de mulţi dintre noi, dar pe care ne-a fost teamă să le povestim.
When you’re 12 or 13, you’re a child but you’re also somewhere in between, you’re a child yet you’re also a teenager. I thought that this is a time in your life that is so interesting because you’re curious but you’re not afraid and life hasn’t been too hard on you yet, at least it hadn’t been on me, which is why I wanted to tell this story. It was such a good time in my life and it was very important for me as a person – I remember so much of it and so it was quite a natural process writing my graphic novel. It is a story about friendship and music and so it is also about my life when I was young and learning to love punk music for the first time. (Coco Moodysson)[1]
Filmul We are the Best vorbeşte despre naturalețe și perioada de graniță dintre copilărie și adolescență. Povestea pe acorduri de chitară a trei fete rebele, care simt că nu fac parte din societatea în care trăiesc, nu este filtrată de clișee cinematografice și limitări artistice. Mie mi-a readus aminte de vremuri care parcă au fost ieri, de momente frumoase și pe care le-am trăit intens, clipe fericite ascunse într-un colț de suflet.
[1]Guest column – ”Riot girl: Coco Moodysson on how her own punky youth inspired film We Are The Best”, în Q The Music, 25 Aprilie 2014, accesat 24.06.2014;