Interviu realizat de Judy Florescu, colaborator Radio România Cultural și Ziarul Metropolis.

Istvan Teglas este singurul actor de origine maghiară care a făcut performanță pe scena Teatrului Național București, unde joacă în spectacolele: D’ale noastre, Revizorul și Furtuna. La vârsta de 32 de ani, actorul Istvan Teglas are peste 40 de roluri în teatru, printre care se numără deopotrivă producții maghiare, elvețiene şi americane. De asemenea Istvan Teglas a dezvoltat o frumoasă relație profesională cu coregrafa Andreea Novac, alături de care a creat Dance a playful body și Pretend we make you happy.

Acum câțiva ani, actorul Istvan Teglas a venit în București pentru a exploata zona de peformace a teatrului, o mișcare artistică aflată încă în stadiu incipient pe atunci, dar care devine din ce în ce mai populară în rândul tinerilor perfomeri, captând totodată și atenția publicului care nu are neapărat afinități pentru teatrul clasic. Dance a playful body este cel mai longeviv spectacol a lui Istvan Teglas, un spectacol controversat, care atrage tot mai mulți curioși de ani buni încoace.

Cum a evoluat spectacolul Dance a playful body din 2008 până acum?

Cred că prima reprezentație, care a avut loc la Bacău, a fost momentul în care ne-am dat seama (eu și Andreea Novac) că am făcut un spectacol. Noi câștigaserăm un proiect de rezidență timp de o lună, proiect pentru care am fost plătiți, ceea ce se întâmplă mai rar. Noi credeam că trebuie să facem o prezentare de proiect, dar după prima reprezentație ne-am dat seama că am făcut un spectacol. Dance a playful body nu a mai ieșit niciodată ca atunci. Pentru că s-a întâmplat ceva care a fost un pic deasupra noastră, adică ne-a depășit și pe mine, și pe ea, dar în sensul cel mai bun al cuvântului. Apoi am fost invitați de Centrul Dansului să-l jucăm la București. Cumva ne-am speriat pentru că lumea a început să aibă mari așteptări față de spectacol. Mă speriau așteptările celorlalți, că trebuie să fii bun și să arăți cumva pe scenă. Așa că am început să stric următoarele spectacole.

De ce le stricai?

Pentru că voiam să duc spectacolul acolo unde a fost la prima reprezentație, care nu a ținut de mine, că nu ține de mine. Și cu cât vrei mai mult, cu atât e mai rău, îți iese mai prost. Eu încercam să refac ce s-a întâmplat la prima reprezentație, care n-a depins de mine și atunci nu am reușit să refac. Și atunci spectacolul nu putea să plutească. Asta era problema. Mi-am dat seama de ce nu funcționa spectacolul. Mi-a luat mult timp ca să mă las liber și să nu mai am problema asta că lumea vine cu așteptări la spectacol.

Lumea vine cu așteptări la fiecare spectacol.

Da, dar atunci când ești singur pe scenă, e foarte important cum e publicul. N-am lucrat cu un text, n-am lucrat cu o temă, ci am lucrat cumva niște lucruri personale, dar care sunt împachetate bine, pentru scenă. Nu e ca și când repet un monolog înainte și după aceea îl zic bine în spectacol. Sau că repet un pas de dans și după aceea îl fac bine în spectacol.

Istvan Teglas_foto Ana-Maria MoldovanAi trecut de faza cu așteptările publicului?

Da. Am putut să depășesc faza asta de a vrea să arăt că spectacolul ăsta e important pentru mine și că e unul bun, de atunci a început să funcționeze foarte bine. Eu aveam senzația că e genul de spectacol pe care pot să-l fac doar o dată în viață, pentru că mă solicita atât de mult și aveam niște emoții atât de mari încât nu credeam că am să pot să-l joc lunar, cum îl joc acum. Mi se părea imposibil.

Povestește-mi despre experiența profesională pe care ai avut-o pe teatru-dans în Statele Unite.

Proiectul se numea Page out of Order, Not a Romanian Cinema. Am repetat la el 12 ore pe zi luni întregi. În primele trei ore din repetiții, noi lucram la niște lucruri care nu aveau legătură cu spectacolul. Coregrafa japoneză voia să ne cunoască și voia să facă o echipă din noi în același timp, fiecare să avem același limbaj, să nu ne diferențieze lumile din care veneam. Se lucra foarte mult. Într-un spectacol de teatru-dans, coregraful sau regizorul trebuie să ne facă să avem aceeași limbă corporal vorbind, iar acesta este un lucru foarte greu mai ales dacă lucrezi cu oameni cu experiență și care deja au o vârstă. Toți lucram diferit, iar coregrafa japoneză, ca să nu distrugă personalitatea fiecăruia, dar să avem aceeași limbă, ne punea să improvizăm foarte mult. Ne dădea teme. Ne critica foarte mult.

Cum vă critica?

Încontinuu ne oprea, ne zicea că nu era asta, ea voia într-un fel. Îți dădea niște exerciții de care se folosea și în spectacol ulterior, de exemplu: te punea să faci o frază de mișcare simplă, din trei mișcări, și te punea să repeți de mai multe ori, ca să știi că aia era fraza ta de mișcare. Faci trei mișcări una după alta, le legi și asta e fraza ta de mișcare. Și după ce fiecare făcea fraza lui de mișcare, ea ne spunea: and now shift it. Asta însemna să faci aceeași frază de mișcare, dar s-o iei razna. De aici a pornit modul ei de lucru care era diferit de al celorlalți, cum e și normal. Nu poți să spui că e mai bun sau mai prost. Fiecare are lumea lui, iar ea are o lume specială a ei, ca și Gigi Căciuleanu și mulți alții. Asta se întâmpla două-trei ore pe zi, după care o scurtă pauză și începeam lucrul efectiv la spectacol.

Crezi că teatrul-dans va rezista în timp în România? Că musicalul de exemplu nu a rezistat.

Pentru musical sau teatru-dans trebuie pregătire, ceea ce la noi nu e atât de bine definită. Acum, cu toate că facultățile au cursuri de dans contemporan și chestii în genul ăsta, nu e suficient. Trebuie o altă pregătire. Trebuie profesori, pentru că tu degeaba ai 5 tineri, care se mișcă bine și cântă, dacă nu ai oameni care să gândească acest lucru și să-l pună într-un context. Eu cred că și musicalul ar merge foarte bine la noi, pentru că sunt oameni care ar putea face chestia asta, dar pentru asta trebuie partea tehnică a lucrurilor.

E foarte interesant că vorbești de pregătire, deși tu nu ai o pregătire propriu-zisă în domeniu dansului.

Cred că și eu aș avea nevoie de pregătire pentru anumite lucruri. Suntem cu toții diferiți. Eu am avut multă legătură cu partea asta de dans și de mișcare, fiindcă am lucrat foarte mult pe zona asta.

Ce trebuie să aibă un spectacol bun de teatru-dans?

În toate spectacolele bune pe care le-am văzut în țară sau în străinătate se vedea din prima clipă că echipa este absolut fabuloasă, adică funcționează ca un ceas, toți parcă sunt un singur om. Un spectacol de teatru-dans începe cu o echipă foarte bună, sudată.

surse foto: (c) Mircea Topoleanu, Ana-Maria Moldovan