E unul dintre oamenii care au înțeles importanța și puterea exemplului și a folosit imaginea dobândită pentru a ajuta proiecte benefice culturii și societății românești. Folosește des cuvinte precum inițiativă, idei și provocări, mai ales pentru că e o persoană care își stabilește propriile provocări. Și până acum le-a realizat pe cele mai multe, fapt pentru care se consideră un alintat al vieții, al lui Dumnezeu. L-am întâlnit într-o după-amiază de luni, la sediul Quartz Media Production, într-o mansardă din zona Grădina Icoanei. Am intrat și am fost întâmpinată de câteva tinere care lucrau de zor și pregăteau afișele pentru concertele următoare. Am zâmbit pentru că mi-am amintit de echipa societatesicultura.ro când se strânge și meșterește bărcuțe de hârtie. Printre discuții și planuri, Zoli Toth a luat o pauză și am vorbit despre cultură și muzică, despre schimbare și despre noi, românii.

Cine este Zoli dincolo de Zoli de la SISTEM?

Probabil puțini știu despre mine faptul că am absolvit Academia de Muzică din Cluj. Majoritatea m-au luat așa, de-a gata de la televizor, acest Zoli de la SISTEM, zici că e nume de indian. Fac parte dintr-o familie de muzicieni, sunt a treia generație: mama este profesoară de pian, tata a fost profesor de clarinet, iar fratele meu este contrabasist la Berlin. La 18 ani mi-am luat lumea în cap și am plecat la Cluj să studiez percuție cu un mare maestru, Grigore Pop, și m-am dedicat foarte mult muzicii clasice. Dar, din păcate, după ce am terminat studiile, în Germania, mi-am dat seama că nu o să pot să trăiesc decent din asta și mi-am zis că o să fac muzică clasică atunci când o să îmi permit acest lucru. Acum îmi permit și pot să o fac din plăcere, fără să mă gândesc în fiecare zi la ce se va întâmpla mâine. Pentru că în muzică trebuie să emani celor care te ascultă încredere, bucurie, fericire, să îi faci să uite de grijile de zi cu zi. Și e foarte greu să îi faci pe alții să simtă niște lucruri în momentul în care tu suferi din aceleași cauze. În acest moment sunt foarte fericit că reușesc asta. Meseria asta nu poți să o păcălești și e foarte greu – au zis-o mulți înaintea mea – să faci cultură cu stomacul gol. Asta nu înseamnă că dacă ești bogat o să cânți mai bine, nu. Și eu nu sunt bogat, dar pot să duc o viață decentă și cred că sunt în balanță cu ceea ce trebuie să fac pentru a-i face pe oameni fericiți.

Discuția a curs firesc spre situația culturii în România. Ai participat la Eurovision, ai fost și la Festivalul Internațional ”George Enescu”, te putem considera unul dintre diplomații culturali ai țării. Care este imaginea internațională a României pe care ai descoperit-o din această postură?

În ceea ce privește cultura noastră văzută din afară, deși sună neplăcut, suntem săraci. Avem câteva vârfuri, mă refer aici la Angela Gheorghiu, la Teodora Gheorghiu, sunt mai multe soliste, mai ales, în zona artiștilor lirici. Dar, din păcate, sunt foarte puține vârfuri și masa este, din punctul meu de vedere, sub nivelul mediu. Este foarte greu să te bați cu pumnul în piept că ai o cultură puternică în țara ta, când oamenii cu greu plătesc 20-30 de RON pe un bilet la un spectacol. Cred că atunci când vor fi nu 17 filarmonici, dar când vor fi 50 de filarmonici și când oamenii vor merge să cumpere bilet cu drag sau pentru că își permit, atunci vom putea să vorbim despre o cultură națională.

Deci facem greșeli încă de la propria imagine asupra societății noastre?

Cred că de multe ori ne place să ne mințim, să ne dăm mult mai mari decât suntem. Târgurile gen Bookfest și numărul de vizitatori de la muzee sunt dovezi pentru faptul că încă suntem la început în ceea ce privește educația în România. E foarte trist, mi-aș dori să pot să ajut mult mai mult, dar în acest moment, dacă am face o radiografie, cred că suntem jos.

Care e cântecul prin care ai descrie România în devenirea ei până în momentul prezent, te-ai gândit vreodată?

Habar nu am, nu m-am gândit. Dar sunt un artist căruia îi place să meargă la restaurant și să asculte lăutari. Știu, sunt de naționalitate maghiară și asta poate să pară ciudat, dar îmi place foarte mult muzica lăutărească românească și cred că textele acestor cântece dau dovadă de spiritul acestei nații: de multe ori facem haz de necaz, de cele mai multe ori ne place să ne pară rău și atunci când îi merge rău altuia ridicăm un pahar și avem o mare plăcere, ca să zic așa.

La începutul anilor 2000 ai fost profesor pentru o scurtă perioadă…

Da, pentru doi ani de zile am fost profesor de percuție și de muzică de cameră la Liceul de Muzică din Cluj. Am câștigat cu elevii mei patru premii I la Olimpiada Națională de Percuție. Mi-a plăcut foarte mult ce am făcut, dar, din păcate, trebuie să revin la începutul discuției noastre și la faptul că aveam un salariu de 280 de RON și chiria mea era de 320 de RON. Doar chiria, fără a mai pune materialele didactice necesare. Atunci s-a ivit oportunitatea SISTEM, unde puteam face totul la o scară mult mai largă, să profit de ceea ce înseamnă showbiz în adevăratul sens al cuvântului și să încerc să fiu profesionist într-o astfel de industrie și am acceptat provocarea.

Noi chiar am avut în iarnă o campanie Profesor în România secolului XXI. Dascăl vs. Prestator de servicii. Ce crezi despre profesorul prezentului?

Cred că responsabilitatea unui dascăl este foarte, foarte mare. În România încă mai sunt câțiva profesori care într-adevăr își dedică tot timpul acestei meserii și care au vocație, pentru că pe asta se bazează a fi dascăl. Este foarte greu să aștepți de la niște tineri rezultate fantastice când profesorul lor, din nefericire, arată groaznic la catedră, nu-și permite să își ia o haină, un stilou. Din punctul meu de vedere, profesorul este oglinda a ceea ce vrea el să predea și dacă este trist la catedră nu îi va face pe elevi să fie interesați de materia respectivă.

Ești unul dintre artiștii care nu s-au oprit la muzică, ai dezvoltat sau reprezentat diverse proiecte – Earth Hour, Asociația Mai mult verde, Let’s do it, Romania! și bineînțeles că nu am uitat de Pro Istoria Fest, că doar sunt absolventă a Facultății de Istorie. Din experiența acestor proiecte, de unde consideri că poate porni schimbarea în România? Pentru că mulți români se mulțumesc să spună doar asta nu merge.

Asta nu merge sau las că merge și așa! Cred că depinde de fiecare. Eu sunt un om de acțiune. Dacă mi-ai prezentat o idee mică, până nu o duc la final și o fac mare nu mă las. Trebuie să recunosc că multe dintre lucrurile pe care le-am făcut nu au fost neapărat ideile mele. Eu am fost cel care a putut să le pună în practică, pentru că o idee nu are nicio valoare dacă nu e concretizată de cineva. Dacă stai pe margine și ești doar un chibiț, nu se schimbă nimic. Din păcate, același lucru se întâmplă și cu educația, dar și cu politicul, cu tot. Noi, cei care am citit două cărți în plus, îi blamăm pe alții, dar nu ne băgăm în acțiune. Asta pentru că nu ne place, nu ne permitem, nu vrem să intrăm în mocirlă. Nu vrei! Dar e un cerc vicios. Ca să schimbi ceva trebuie să faci, e ca la orice competiție, ca să o câștigi trebuie să participi. La fel ca un televizor, ca să meargă trebuie să îl bagi în priză și să îl pornești.

Noi, cei din echipa societatesicultura.ro chiar credem foarte tare în microschimbări și în ceea ce poate face fiecare.

Da, cred foarte mult în puterea exemplului și am profitat de foarte multe ori de imaginea mea. Eu, muzician fiind, am vrut să organizez un festival precum Pro Istoria. De ce nu ar putea să facă alții acest lucru sau de ce m-am implicat în campaniile de ecologie (Earth Hour, Lets do it, Romania!, România nu gustă cianură)? Eu am vorbit despre cianură în 2006, cu opt ani înainte de a ieși oamenii în stradă. Au venit și m-au întrebat De ce nu ai face asta? Imaginea ta ne-ar ajuta. E adevărat, atunci plecasem într-un turneu de 50 de concerte și în total am avut un public de peste două milioane. Au venit cei de la Green Peace și le-am spus că eu sunt de acord, dar ca să nu vorbesc prostii dați-mi și mie niște hârtii, să mă documentez. Am cercetat, am triat unele lucruri, nu am luat toată informația de-a gata, pentru că adevărul nu e niciodată într-o singură parte, e totdeauna la mijloc. Și atunci mi-am zis că datoria mea este să informez publicul și apoi acesta are suficientă minte – sau nu! – să cearnă informația. Dar recunosc că eu am profitat tot timpul de treaba asta, dacă a venit cineva și a avut nevoie de ajutor știam că eu dacă bat la o ușă mi se deschide și dacă vorbesc câteva minute la TV mă văd câteva sute de mii de oameni și am profitat pentru alții.

E de apreciat că ai decis să te folosești de imaginea ta în beneficiul celorlalți. Nu e tocmai în spiritul românesc de care vorbeam mai devreme.

Eu consider că pentru ceea ce sunt astăzi, asta fără să sune foarte pompos, mă pot numi un alintat al lui Dumnezeu, pentru că mi-au ieșit foarte multe proiecte și este foarte clar că nu îți ies toate singure. Dacă am puterea aceasta de a strânge oamenii de ce să nu le povestesc ceva? De ce să merg la un concert și să spun publicului Acum urmează piesa Never, Soare etc., când aș putea să povestesc ceva? Eu am avut marele handicap că nu am fost solist vocal și că de cele mai multe ori a trebuit să cânt despre sentimentele altora, fiind doar interpret, nu și compozitor. Și la un moment dat am zis Trebuie să am și eu mesajul meu și prin 2005 am decis: Când urc pe scenă vreau să existe și ceva din mine.

bach in showbiz zoli tothCare e ideea de la care a pornit turneul actual, Bach in ShowBiz?

Îți spun foarte sincer, eu am făcut un pariu cu mine însumi. Am participat de-a lungul anilor cu SISTEM la foarte multe evenimente, cred că peste 1000, și îmi era ciudă că muzica clasică nu e promovată, deși e un domeniu în care se muncește foarte, foarte mult. Nu aveam o activitate neapărat regulată de a merge la concerte, pentru că nici nu aveam timp, dar de fiecare dată când mă duceam vedeam un public foarte bătrân. Un public trist, care mergea dintr-o uzanță acolo și care bifa acest lucru. Eu cred – și acesta e pariul meu – că tinerii vor veni din nou în sălile de spectacol. Dar pentru asta trebuie să le dai altceva, oferta trebuie să fie altfel. Dacă eu aș fi zis Veniți la un concert de Bach cântat la fel ca acum 300 de ani nu ar fi interesat pe nimeni. Eu și Adrian Enescu ne-am propus să facem un spectacol pentru tinerii de acum și pentru asta trebuie să fim avangardiști. Și când vorbesc de tineri, nu mă refer doar la cei de 18-19 ani, cum ar fi ideal, ci de cei de 35-40. Acest public lipsește și acest lucru se va simți în câțiva ani, pentru că nu va mai avea cine să asculte, și din cauza acestui fapt muzica clasică este considerată o muzică veche, prăfuită, obosită și nu este așa. În străinătate, pe timp de criză, singurul gen muzical care nu s-a depreciat deloc a fost cel clasic. În momentul în care downloadul a înnebunit pe toată lumea și nimeni nu mai vindea nimic, muzica clasică a fost singura care a vândut. De ce? Pentru că în străinătate oamenii s-au prins de următorul lucru: trebuie doar reîmpachetat totul. În ziua de azi, clipurile celor care cântă muzică clasică sunt de multe ori mult mai bune decât ale artiștilor pop și rock.

Care au fost reacțiile în ceea ce privește spectacolul Bach în ShowBiz?

Foarte bune, spun asta fără ezitare. De la melomani, la critici sau simpli interpreți, la oameni care nu avut avut niciodată contact cu muzica clasică sau profesori de-ai noștri, toți au fost foarte mulțumiți.

Noi promovăm foarte mult ideea de povești-care-merită-spuse, așa că te-aș ruga să ne spui o poveste din timpul turneului, de exemplu.

Povești sunt multe, bineînțeles. O să îți spun ce mi-a rămas mie în minte, mai ales, din acest turneu. Noi am plecat cu această teamă de ce vor zice adevărații profesori despre faptul că am îndrăznit să modelăm muzica lui Bach. Cele mai mari centre culturale în care am ajuns au fost de departe Clujul, Timișoara și Craiova, cel puțin în această jumătate de turneu. Și la concertul de la Cluj, ca o surpriză, a venit profesorul meu de percuție, căruia i-am dedicat una dintre piese. Încercam să vorbesc cu el de pe scenă și îmi dădeau lacrimile. Unii m-au întrebat: Jucai? Nu, nu am jucat-o, chiar așa a fost, nu am putut să mă abțin. Și a venit după concert domnul profesor la mine – un mare profesionist, omul care a făcut primul ansamblu de percuție în Europa Centrală și de Est în anii `70, o persoană exigentă – și mi-a zis așa: Zoli, eu am cântat în peste 1000 de concerte în viața mea, dar acesta a fost cel mai frumos la care am fost vreodată. Pentru mine a fost ceva ce nu se poate nici gândi, nici plăti și a însemnat foarte, foarte mult. Acum chiar dacă poate a zis-o exagerând puțin, eu o iau de bună, pentru că m-a încărcat foarte mult pentru restul turneului. Și s-a văzut că a fost bucuros că un student al lui i-a dus munca mai departe și, mai mult decât atât, al doilea percuționist din formație este tot un student de-al dumnealui, care mi-a fost și mie elev.

Deci lumea e mică atunci când e vorba de pasiuni…

De pasiuni și mai ales de percuționiști, pentru că profesioniști suntem destul de puțini, suntem sub 100 în toată țara.

Mai sunt copii care merg să studieze percuție?

Sunt. Primul val, deși o să sune poate lipsit de modestie, a fost în 2005, după Eurovision, și elevii care mergeau acolo își întrebau profesorii unde sunt butoaiele. Într-un an, doi sălile de percuție erau cu butoaie în ele și aici e meritul profesorilor că au știu să-i țină aproape. Și cei care au intrat în 2005-2006 la percuție acum vor deveni absolvenți.

Îți mulțumesc și sper să ne întâlnim și peste zece ani să povestim despre alte proiecte de succes, mai ales că observ și în generația mea tot mai mulți tineri hotărâți să aibă curaj și să pună în acțiune ideile și planurile lor.

Și eu sper, acum am un chef nebun de muncă. Și da, de ce nu am face tot ce ne propunem? În momentul în care ai încredere în tine și știi că poți să faci un lucru, nu cred că există bariere.

Diseară, Zoli Toth își încheie turneul, la Sala Radio din București.

surse foto: (c) Andreea Retinschi