Mihai Ritivoiu este unul dintre cei mai apreciaţi tineri pianişti ai momentului.

A studiat pianul la Liceele de Muzică „Dinu Lipatti” și „George Enescu” din capitală și a absolvit Universitatea Naţională de Muzică din București, unde a studiat cu pianistul şi profesorul Viniciu Moroianu. A participat la cursuri de măiestrie interpretativă susţinute de Gabriel Amiraş, Dmitri Bashkirov, Dominique Merlet si Emmanuel Ax, beneficiind de asemenea de sfaturile şi îndrumarea maestrului Valentin Gheorghiu. Mihai Ritivoiu este în prezent bursier al Guildhall School of Music and Drama din Londra, unde urmează studiile de Masterat la clasa profesoarei Joan Havill. În 2010 a câștigat Concursul Național „Dinu Lipatti“, iar evoluțiile sale de succes în cadrul ediției 2011 a Concursului Internaţional „George Enescu” au fost recompensate cu numeroase premii. Mihai a concertat pe multe scene din România și din străinătate. Mâine se întoarce pe o scenă autohtonă, cea a Ateneului Român. Cu această ocazie, ne-am gândit să vă facem cunoștință cu acest tânăr și talentat artist român.

Puteți citi despre concertul susținut de Mihai Ritivoiu aici.

Cum a început povestea ta cu pianul?

A început când aveam șase ani, într-un mod care atunci mi s-a părut foarte firesc. Părinții își doreau ca eu să fac pian, eu eram încă de mic fascinat să ascult înregistrări mai ales ale unor lucrări pentru pian, dovedisem că am ureche muzicală și așa am ajuns la prima mea lecție de pian. Acum, dacă mă uit în urmă, mi se pare uimitor că această dorință și intuiție a părinților mei s-a transformat în ceva care îmi definește viața într-o atât de mare măsură.

Când a devenit acest drum alegerea ta conștientă?

Cred că aveam vreo paisprezece ani. E o perioada destul de dificilă pentru oricine… Aveam impresia că fac ceva ce a fost decis de alții pentru mine și credeam că din cauza asta sunt nefericit. Atunci a fost singura dată când mi-am zis poate nu e obligatoriu să fac pian… Am încercat să stau departe vreo două săptămâni, dar atunci mi-a fost brusc clar că aș fi cu adevărat nefericit dacă aș renunța la pian. De atunci consider că a devenit alegerea mea.

Muzicii tale îi lipsesc cuvintele, dar nu și povestea. Ce îți dorești să comunici atunci când te așezi în fața clapelor?

Lucrările muzicale se pot preta la multe povești, mai simple sau mai complexe. Leonard Bernstein, într-unul din fabuloasele sale Young People’s Concerts dirijează în fața unei Carnegie Hall pline ochi de copii și adolescenți uvertura William Tell de Rossini, fără să divulge titlul, și spune două posibile povești care ar sta la baza muzicii respective. O poveste inventată (care îl are printre personaje și pe Superman) și povestea lui William Tell. Le prezintă pe amândouă într-un mod la fel de „credibil”. Concluzia la sfârșitul acestui joc al său, aparent simplu (dar cu atât mai elocvent) este că muzica, chiar și atunci când pornește de la o poveste concretă, nu este însă legată definitiv de aceasta. Tocmai fiindcă nu are cuvinte, muzica poate să exprime ceea ce cuvintele nu pot. Și povestea va fi puțin diferită cu fiecare interpret, fiecare concert și poate chiar pentru fiecare membru al publicului.

Ai câștigat câteva distincții importante până acum. În ce măsură contează premiile pentru un tânăr muzician?

Premiile sunt importante pentru că pot deveni o rampă de lansare. Însă în ziua de astăzi sunt foarte multe concursuri în lume și premiile tind să nu mai aibă aceeași relevanță ca în trecut. Eu pot să spun că premiul de la concursul Dinu Lipatti mi-a oferit extrem de mult (înregistrări la radio, concerte etc). De asemenea, premiile obținute la Concursul „George Enescu” sunt semnificative pentru că este un concurs care continuă să fie prestigios și respectat în lume.

Cum sunt percepuți pianiștii care aleg drumul muzicii clasice? Pot fi văzuți ca rock stars ai muzicii, chiar dacă interpretează melodiile asociate în genere cu înalta societate?

Oameni ca Lang Lang sau Yuja Wang demonstrează că poți fi și rock star ca pianist. Cred că depinde și de personalitate… Nu cred că muzica clasică se adresează doar înaltei societăți. Cred că ideea aceasta este pe cale de dispariție.

Până acum, care a fost momentul cel mai frumos din cariera ta?

Sunt multe momente frumoase, însă rămân câteva de care îmi amintesc mereu. Spre exemplu, la un concurs în Spania, în 2004, o pianistă franțuzoaică din juriu mi-a spus că am ceva din sunetul lui Dinu Lipatti. Nu știu în ce măsură chiar era așa, însă cuvintele acestea au rămas cu mine multă vreme și au contat mult mai mult decât faptul ca în cele din urmă nu am luat premiul I, ci al II-lea la acel concurs. A mai fost un moment extraordinar acum doi ani, în Elveția, unde am cântat într-un recital Sonata în fa# minor de Enescu. Recitalul a fost transmis la radio și producătorul emisiunii mi-a spus că este pentru prima dată când aude live această sonată și că a fost absolut superbă. Am simțit atunci poate mai mult ca oricând că este cu adevărat important ceea ce fac.

Povestește-ne despre experiența ta ca masterand în Londra, în comparație cu școala românească.

Mi-este greu să vorbesc despre școala românească în general, pentru că pentru muzicieni cea mai importantă parte a învățării sunt lecțiile one-on-one cu profesorul de instrument. De aceea „școala” depinde într-o mare măsură de persoana cu care studiezi. Eu am avut șansa de a lucra cu maestrul Viniciu Moroianu de la care am învățat extrem de mult, iar atunci când am ajuns la Londra am continuat să construiesc pe fundația bună pe care o aveam deja.

Crezi în mentori și modele? Care sunt ai tăi?

Am modele multe, printre marii pianiști și nu numai. Aș putea să enumăr câțiva: Daniel Barenboim, Murray Perahia, Radu Lupu… Este o experiență extroardinară însă când ai ocazia să cunoști personal pe unul din modelele tale. Mă gândesc la pianistul Valentin Gheorghiu, pe care l-am admirat încă din primii ani în care am studiat pianul. Cunoscându-l am avut șansa să înțeleg mai bine filozofia din spatele interpretărilor sale, modul său de a se raporta la muzică. Am învățat că poți fi extrem de original și creativ în interpretare, fără însă a te pune vreodată mai presus de compozitorul care a creat acea muzică. Este un risc acesta la interpreți…

Dacă nu ar fi fost muzica, atunci ce ai fi ales? Te vezi făcând altceva?

Sunt multe lucruri pe care poate mi-ar fi plăcut să le fac. Probabil ceva tot în domeniul artei, poate cinematografie… E o formă de exprimare artistică de care sunt fascinat, poate pentru că, asemenea muzicii, are într-o bună măsură de-a face cu felul în care manipulezi curgerea timpului. Însă dacă e să răspund foarte sincer, nu cred că m-aș vedea facând altceva.

sursa foto: arhiva personală a lui Mihai Ritivoiu