Muzica reprezintă o parte importantă din viaţa mea, aşa cum mărturiseam într-un alt articol. Timp de opt ani, ea m-a ajutat să capăt mai multă încredere în mine şi să îmi descopăr latura artistică. Totodată, muzica m-a adus în preajma unor oameni minunaţi, pe care sunt norocoasă că îi cunosc. Printre ei, persoana pe care o apreciez cel mai mult este tânăra pianistă Adela Liculescu, pe care o ştiu de 10 ani, de când am început să cântăm pe aceeaşi scenă a olimpiadei regionale instrumentale. Îmi aduc aminte şi acum pasiunea pe care o punea încă de la vârsta aceea în fiecare partitură pe care o interpreta. Pe măsură ce a trecut timpul, Adela a devenit din ce în ce mai legată de pianul ei drag, în timp ce eu m-am îndepărtat şi mi-am găsit refugiul în litere.

Adela este o tânără artistă care promite multe, iar dovadă sunt numeroasele premii pe care le are în palmares, precum şi repertoriul vast pe care îl interpretează atât pe scene din ţară, cât şi din străinătate. Compozitorul ei preferat este Franz Liszt, însă mărturiseşte că îi este greu să aleagă o partitură preferată, pentru că ar fi nedrept faţă de celelalte. Visează să concerteze pe scena Goldener Saal Musikverein din Viena şi îşi doreşte să o întâlnească pe celebra pianistă Martha Argerich. Muzica îi ocupă aproape tot programul, însă găseşte timp şi pentru prieteni, dar şi pentru lectură, cartea ei preferată fiind Crimă şi pedeapsă de Feodor Dostoievski.

Ai început să cânţi de la o vârstă fragedă, când alţi copii încă nu şi-au dat seama ce înseamnă cu adevărat muzica. Povesteşte-ne despre primii tăi paşi în acest domeniu şi de ce ai ales pianul să-ţi fie tovarăş de drum?

Într-adevăr, am început să cânt la pian de la patru ani, când bunicul meu m-a dus la mai multe cercuri la Palatul Copiilor din Craiova. A fost o pură întâmplare, deoarece nimeni din familia mea nu avea tangențe cu acest instrument sau cu muzica în general. Astfel mi-am descoperit pasiunea pentru pian şi, deoarece progresam foarte repede, profesoara de acolo i-a convins pe părinţii mei să mă înscrie la Liceul de Artă. Chiar în clasa I am luat primele mele premii muzicale (la concursurile Pro Piano şi Carl Filtsch), iar de atunci, an de an, am tot participat la cursuri şi concursuri, care au devenit parte din viaţa mea.

Activitatea ta profesională este una cu adevărat impresionantă. Cum te simţi când eşti pe scenă şi publicul se bucură de muzica ta?

Pe scenă mă simt excelent, pentru mine este ceva foarte natural. M-am obişnuit cu scena de când eram foarte mică, de pe vremea când eram la grădiniţă, de la serbările de pian şi muzică uşoară de la Palatul Copiilor. Sigur, lucrurile au evoluat în timp, iar în clasa a VI-a am avut primul meu recital individual la Filarmonica din Sibiu şi am cântat primul concert cu o orchestră la Filarmonica din Craiova. Desigur că, de la an la an, experienţa mea scenică creşte, iar cu cât cânt mai mult în public, cu atât mă simt mai în largul meu. Pe scenă este o senzaţie fantastică, pentru că de la începutul şi până la sfârşitul unui concert se construieşte o legătură de încredere cu publicul, iar din punctul meu de vedere este un sentiment minunat atunci când, la sfârşitul unui concert, simt că am reuşit să „conving” un public. De aceea cred că este cu atât mai greu să cânţi pentru prima dată într-un loc, în faţa unui public care nu te-a mai auzit până acum. Dar nici a reveni în faţa unui public care te-a mai ascultat în trecut nu este mai uşor; trebuie să fii cel puţin la fel de bun cum ai fost la concertul trecut.

Pe parcursul evoluţiei tale ai beneficiat de îndrumarea unor profesori renumiţi din ţară şi din străinătate. Ce profesori ţi-au influenţat cel mai mult gândirea muzicală şi interpretarea artistică?

Am avut şansa să întâlnesc profesori minunaţi şi de la fiecare am avut multe de învăţat. În ţară, cel mai mult m-au influenţat maestrul Mihai Ungureanu, care mi-a fost profesor în ultimele clase de liceu şi maestrul Csíky Boldizsár, la ale cărui cursuri de măiestrie am participat în mai multe rânduri. Având ocazia să lucrez aşa de timpuriu cu pianişti concertişti, am avut norocul să înţeleg că muzica este o artă şi nu numai un sport unde contează doar cine îşi mişcă degetele cel mai repede. Am avut în acelaşi timp şansa să îl cunosc încă din clasa I pe maestrul Walter Krafft din München, la ale cărui cursuri am participat an de an, fiind cel care mi-a imprimat rigoarea şi dorinţa de perfecţiune. Mai târziu, în liceu fiind, am participat la alte numeroase cursuri cu profesori renumiţi din străinătate, pentru că am considerat că e important să cunosc mai multe stiluri de predare, să văd cum sunt apreciată şi la ce nivel mă aflu raportat la ce se întâmplă în afară. Şi marea mea şansă a fost că, la unul din aceste cursuri, l-am cunoscut pe profesorul meu actual, domnul Martin Hughes, al cărui stil de predare mi-a plăcut enorm, drept pentru care am ales să studiez la Viena. Desigur, trebuie să o amintesc aici şi pe profesoara mea până în clasa a X-a, doamna Mariana Ilie.

Cu ce premiu te mândreşti cel mai mult? Spune-ne câteva cuvinte despre competiţia în cadrul căreia l-ai obţinut.

Mă mândresc cu toate premiile pe care le-am obţinut, pentru că toate au presupus foarte multă muncă. Cel mai valoros de până acum este probabil Premiul V la Concursul Internaţional Beethoven de la Viena, pentru că acesta face parte dintre competiţiile mari la nivel mondial. La preselecţiile care au avut loc în mai multe oraşe din lume (Paris, New York, Bonn, Berlin, Londra, Tokyo, Viena) s-au înscris 247 candidaţi, dintre care au fost selectaţi cei 36 participanţi la concursul de la Viena. A fost într-adevăr o concurenţă extrem de mare, iar participanţii au avut vârste până la 33 ani. Când am obţinut acest premiu aveam 19 ani.

De asemenea, premiul I obţinut în primul an de facultate la concursul Elena Rombro Stepanov de la Viena este o altă realizare de care sunt mândră. Această competiţie a fost organizată pentru pianiştii din facultatea noastră, Universität für Musik und darstellende Kunst Viena. Bineînţeles, un alt motiv de mândrie sunt toate premiile I obţinute de-a lungul anilor de liceu la olimpiadele naţionale de pian din România, ca şi premiile I la concursurile Carl Filtsch, Pro Piano, Concursul Orange pentru tineri muzicieni etc.

Concertezi alături de unele dintre cele mai importante orchestre din ţară, dar şi din străinătate. Cum ţi s-au părut aceste colaborări?

Într-adevăr, am avut de curând un concert cu orchestra Filarmonicii din Berlin, sub bagheta dirijorului Raphael Haeger, şi a fost o experienţă minunată, pentru că am avut şansa să cânt într-o locaţie atât de renumită, în faţa unei săli pline cu un public extrem de călduros. Desigur, şi colaborările cu dirijori români, cum ar fi Tiberiu Soare, Romeo Râmbu sau Alexandru Iosub, au fost excelente. Sunt foarte bucuroasă şi onorată de fiecare dată când am ocazia să cânt cu orchestre, cum a fost pe scenele din Craiova, Sibiu, Râmnicu Vâlcea sau Berlin. Pentru mine fiecare colaborare cu orchestra este una deosebită, mai ales că încă sunt în etapa de început, în care nu am suficientă experiență pentru a-mi permite să le compar.

Ce te influenţează în alegerea repertoriului şi cum lucrezi pentru a ajunge la cea mai bună formă de interpretare?

E destul de amuzant să mărturisesc că, în ceea ce priveşte repertoriile, am fost destul de încăpăţânată încă de când eram mică şi voiam mereu să cânt piese foarte dificile. De multe ori le auzeam la cursuri, cântate de copii mai mari, şi voiam să le învăţ şi eu. Poate că nu a fost rău, fiindcă mereu îmi propuneam ţinte foarte înalte şi trebuia să muncesc să înving obstacolele tehnice şi artistice. Apoi, am început să caut pe internet repertorii cântate de concurenţi la diverse competiţii – îi ascultam acolo, iar apoi căutam şi ascultam piesele, alegând ce îmi plăcea mie. Sigur, când am mai crescut, am constatat că anumiţi compozitori mă inspirau mai mult şi îmi plăcea să cânt piesele lor, dar am încercat întotdeauna să îmi formez un repertoriu vast, să cânt piese cât mai diverse.

Ce părere ai despre muzica contemporană? Ce cântăreţi moderni îţi place să asculţi?

Acesta este un subiect foarte sensibil, după părerea mea. Într-adevăr, în programele standard de concert, vedem lucrări care merg până la 1950, iar apoi… nimic. Problema este că după ce a fost scrisă o muzică de o asemenea complexitate cum au făcut de exemplu Wagner sau Rachmaninov, lucrurile nu mai pot continua foarte mult în direcţia respectivă; aşa că, în mod firesc, compozitorii care le-au urmat au încercat să revoluţioneze, pe alocuri chiar să şocheze. Eu nu cred că este un lucru rău; până la urmă, în istoria muzicii au mai existat astfel de „revoluţii”. De exemplu, după ce în baroc au fost atinse nişte culmi în materie de complexitate polifonică, a fost nevoie de o întoarcere la structură şi la claritate şi astfel a apărut clasicismul. Ulterior, această structură a devenit din nou din ce în ce mai complexă, până în punctul în care compozitorii au simţit nevoia unei schimbări de direcţie. Eu cred că este un lucru pozitiv, atâta vreme cât în fundal stă exclusiv un impuls pur artistic, şi nu doar simpla dorinţă de a şoca. În final, doar timpul va hotărî ce va rămâne de la generaţia noastră peste secole; până la urmă, nici Beethoven nu a fost înţeles de contemporani.

Cât despre cântăreţii moderni, pot spune că, la capătul unei zile în care am fost înconjurată de muzica marilor maeştri, îmi este greu să mă uit cu seriozitate la ce se întâmplă acum în peisajul muzicii uşoare. Ascult însă cu mare plăcere jazz, muzică de prin anii `80 şi uneori şi muzică din zilele noastre, dar numai dacă găsesc ceva de calitate.

Cum îţi petreci timpul liber? Ce alte pasiuni mai ai?

Nu am foarte mult timp liber, dar puţinul pe care îl am încerc să îl folosesc într-un mod cât mai agreabil. Îmi place de exemplu să citesc sau să mai învăţ şi alte limbi străine. Pe de altă parte, am mulţi prieteni la Viena. Toţi suntem foarte ocupaţi, dar ne permitem din când în când să ieşim să ne plimbăm, să vizităm diverse obiective, muzee, şi seara mergem destul de des la concerte. E o extraordinară şansă să vezi pe viu mari artişti la Musikverein sau Konzerthaus în Viena.

Ce proiecte ai pentru viitor?

Voi avea mai multe proiecte vara aceasta, de exemplu în luna august voi cânta în cadrul Festivalului International “Enescu și muzica lumii“ (12 august – Concertul nr. 2 de Beethoven la Ateneul Român), iar în iarnă voi cânta din nou la Ateneul Român (recital în 6 ianuarie în cadrul Stagiunii de marţi seara) şi voi avea de asemenea un recital şi un concert la Craiova.

 

Adela Liculescu

S-a născut la Craiova în anul 1993 şi a început studiul pianului la vârsta de patru ani. A absolvit Liceul de Artă din oraşul natal, iar în prezent este studentă în anul al doilea la Universitatea de Muzică din Viena. A obţinut numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale şi a susţinut recitaluri şi concerte cu orchestra pe diferite scene din România şi din străinătate. Pe parcursul studiilor sale, Adela a obținut numeroase Premii I la competiții din țară, cum ar fi Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală, Concursul de Pian ”Carl Filtsch” din Sibiu, Premiile Orange pentru Tineri Muzicieni, dar și din străinătate, cum ar fi Premiul Special la Ediția a XIV-a a Concursului de Pian Beethoven și Premiul I la Elena Rombro-Stepanow Klavierwettbewerb (Viena) sau Premiul I la Competiția Internațională de Pian “Rovere d’Oro” în San Bartolomeo al Mare (Italia).

sursa foto: (c) Florin Belega Media