Cine are dubii că teatrul oferă dependență de frumos, ar trebui să meargă la un spectacol. Dacă nu vă puteți hotărî care să fie acela, încercați D’ale noastre, sub atenta supraveghere a întregii familii. Molipsirea este garantată.

Joi, 12 iunie, a fost prima mea zi în Timișoara, ocazie ce mi-a oferit și posibilitatea de a participa ca spectator al piesei Dale noastre din cadrul Festivalului European al Spectacolului, desfășurat între 10 și 17 iunie.

La 19.00 mă aștepta primul spectacol de teatru coregrafic la care participasem până atunci, regia și coregrafia aparținându-i faimosului Gigi Căciuleanu și fiind realizat cu sprijinul Teatrului Național București și Art Production. Modestia, talentul și deschiderea coregrafului mă fascinaseră de când, în rarele mele momente de butonare a telecomenzii, îl văzusem invitat la Garantat 100%.

Despre spectacol nu știam nimic, așa că m-am decis să urmez acest curs al lipsei de informare și să mă las surprinsă. Am fost. M-am îndreptat cu pași nerăbdători către parcul care adăpostea Sala 2 a Teatrului Național „Mihai Eminescu“ și imediat ce am ajuns în capătul aleii s-a ivit clădirea teatrului care semăna cu o fortificație din trecut, însă adusă în cotidian de literele mari, roșii ce tronau deasupra intrării, oferindu-i neștiutorului denumirea teatrului.

Locul care îmi era destinat se afla foarte aproape de scenă, așa că, pentru a observa puțin publicul, m-am întors pe jumătate. Acesta mi se înfățișa ca fiind variat, însă omogenizat de dorința de teatru și cultură ce se citea pe chipurile lor. Analiza mi-a fost însă întreruptă odată cu stingerea luminilor. Spectacolul începea.

O combinație de personaje se perinda pe scenă, dansând, mișcându-se energic, aparent disparat. Trupuri tinere, frumos conturate, ai căror mușchi se contractau și relaxau în funcție de moment și de mișcare, menținând atenția publicului. Puteai sesiza cu ușurință fibrele musculare ce răspundeau docile stimulilor. Păreau cu toții sculpturi ale lui Michelangelo, cărora Afrodita le-ar fi dat viață, însă de data asta nu în urma rugăminților lui Pygmalion, ci ale publicului avid de spectacol. Privirile celor din sală îi urmăreau cum parcă se teleportau dintr-o parte în alta a scenei, atât de dinamice, de alerte le erau mișcările. Urmau alte personaje. Își jucau rapid partea, își spuneau povestea ghidate de ritm și ajutate de expresiile faciale. Replici puține.

Spectacolul mi se înfățișa ca un contrast. Acum îmbrăcăminte de culoarea pielii, care reliefa mobilitatea tinerilor actori, apoi își făceau apariția haine de epocă maiestoase, viu colorate, încărcate de broderii, epatând prin lux și mișcări extravagante. Acum muzică modernă, remixată, cu influențe dubstep și nu numai, apoi muzică clasică. O minunată beție de sunet, mișcare, culoare și fragmente din operele lui I.L.Caragiale.

Toată această stimulare vizuală și auditivă nu a epuizat, ci a umplut de energie, iar publicul supraîncărcat a izbucnit în ropote de aplauze la final de reprezentație. Aceasta l-a adus pe scenă și pe Gigi Căciuleanu, care s-a alăturat grupului de actori. Aplauzele s-au întețit, iar după cele câteva runde, luminile s-au aprins și spectatorii s-au întors la ale lor.

sursa foto