Sunt oamenii alături de care crești, chiar dacă vă desparte sticla unei cutii mari, plină de imagini alb negru. Sunt oameni care îți sunt aproape de suflet, de amintirile copilăriei, de lumea aceea idilică, oameni pe care nu i-ai văzut niciodată dincolo de televizor, dar oameni care îți fac sufletul să tresară de bucurie.

Îmi place să cred că am avut norocul să fiu născută la limita dintre comunism și democrație, să fi prins în viață mari actori ai culturii noastre. Am crescut cu momentele vesele ale lui Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Mișu Fotino & co, să fi crescut cu Amza Pellea și al său Nea Mărin, cu acele revelioane și veșnicele dacă doriți să revedeți, cu BD-urile, cu Veronica și Arabela, cu Toate pânzele sus, cu Ani de liceu și Declarație de dragoste. Dar dintotdeauna m-a emoționat umorul lui Puiu Călinescu pentru că aveam senzația că dincolo de grimasele sale, de replicile savuroase și de rolurile amuzante se ascundeau tristeți și dureri.

Am descoperit emisiunea cu el acum câțiva ani și m-a bucurat povestea lui. Și o să pară ciudat pentru că viața sa e atât de tristă, cu o copilărie grea, condamnat la moarte pentru că a dezertat în timpul războiului, și-a îngropat propriul copil, a jucat pe scenă bolnav…

Un dialog relativ scurt, cu Eugenia Vodă, de pe vremea când avea emisiunea Planeta Cinema… a fost ciudat, totuși, să îl regăsesc așa, modest, bătrân, cald, serios. Parcă ușor incomod în fața întrebărilor, cu lacrimile făcute nod și gâtuindu-i unele amintiri, minimalizându-și cumva nefericirea.

Și m-am gândit că astăzi, în 2014, abia văd la televizor oameni atât de modești, de responsabili pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare mișcare din propria viață mereu sub reflectoare. Da, există și astăzi actori buni, mai mici sau mai mari, există și astăzi personalități deosebite, dar sunt atât de puțini cei care înțeleg responsabilitatea și disciplina celui care stă pe o scenă, pe orice scenă, în fața oricărui public. Și cum știau oamenii aceștia să facă asta, oameni născuți în anii ’20, crescuți în războaie, în foamete și frică? Responsabilitatea nu se învață de pe google, ci în intimitatea sinelui.

Nu fericirea te călește, ci nenorocirea. Te învață să iei viața în piept, să lupți cu greutățile, să birui. (…) Înainte de orice e important să ai suflet și omenie.

Și pentru că Puiu Călinescu va trăi mereu în amintirea noastră, ștergeți praful de pe filmele sale și revedeți măcar BD-urile. De dragul unor oameni care ne-au făcut să râdem în cele mai triste vremuri ale istoriei noastre recente.