Cine iubește și lasă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă.
(Maria Tănase – Blestem)
Nicolae Iorga afirma despre sexul feminin: Poporul nostru a crezut că dracul, fiind bărbat, nu poate fi destul de rău. Și atunci a creat pe mama dracului! De altfel, poporul nostru ți-ar dori să te ferească Dumnezeu de gura femeii.
Unul dintre motivele apariției acestei credințe conform căreia femeile sunt ființele demonice care te pot arunca în flăcările Iadului doar prin două vorbe este reprezentat de folclorul blestemelor de fată.
Blestemele de fată sunt blesteme populare românești pe care fetele părăsite le aruncă asupra băieților ce le-au părăsit, lăsându-le singure și cu inima frântă.
În studiul O istorie a blestemului[1], capitolul Blestemul și mentalitatea românească, Dan Ioan Mazilu dedică iubitelor părăsite[2] și blestemelor acestora câteva pagini edificatoare.
Scopurile finale pe care femeile vor să le atingă prin utilizarea acestor blesteme sunt diverse. Iubitului i se urează deseori chinuri grele și boli incurabile, însă creativitatea feminină este în mare parte de-a dreptul morbidă: finalitatea pe care ele o doresc este chiar moartea celui ce le-a rănit. Incantația este folosită ca un mijloc perfect de răzbunare, iar suferința femeii nu poate înceta decât prin moartea iubitului dușman. Astfel, doar trecerea acestuia în neființă poate compensa răul făcut unei fete:
Cine iubește și lasă
Pune-i, Doamne, foc la casă,
Badea nu poate să iasă;
El să fie-nchis în ea,
Să-ți plătească dragostea;
Badea să ardă cu pară,
Cum ard eu fără tigneală.[3]
Poate fi observată și posesivitatea femeii, pentru care sfârșitul relației pare un sfârșit al vieții amoroase, iubitul pierdut neputând fi înlocuit:
Când ai zice că ți-e rău,
Șapte popi în jurul tău,
Și toți șapte să citească,
Leacul să nu-ți mai găsească,
Cum nici eu n-am mai găsit,
Alt neicuță de iubit,
Ca tine de potrivit.[4]
În cazul în care iubita decide să fie blândă față de blestemat, îi poate dori acestuia regresia către specii inferioare omului din punct de vedere biologic, incompatibilitatea cu alte femei, în unele blesteme chiar aruncând o invocație asupra propriei lor persoane pentru a-și face iubirea credibilă (Și de nu te iubesc bine / Ardă-mi cămașa pe mine[5]).
Numerele magice cu care toți suntem familiari datorită esteticii basmului apar și în blestemele poporului nostru, existând credința că acestea dispun de o încărcătură spirituală ce se poate răsfrânge în mod negativ asupra blestematului[6]: trei (Trei cu leacuri te trăsnească, / Trei te lege, trei te-ntrebe[7]), șapte (Șapte doctori lângă tine / Șapte să te doctorească), nouă (Să te bată, badeo, bată / Nouă boale dintr-o dată / Nouă boale / Și-o lingoare).
În acest context, menţionez faptul că literatura a adoptat motivul blestemului în poeziile unor autori precum Tudor Arghezi sau Mihai Eminescu. Totuşi, vreau să fac cunoscut un autor ce reprezintă oraşul în care mi-am petrecut verile copilăriei şi întreaga adolescenţă, Vălenii de Munte: poetul Miron Radu Paraschivescu. Nu pot uita bucuria pe care am simţit-o când am văzut, într-o cameră a Muzeului Literaturii Române, volumul său, Cântice ţigăneşti. Inspirat de tradiţionala ţuică de prune de la Văleni, acesta a versificat un Blestem de dragoste faimos, folosit deseori ca monolog în teatru. Iată un fragment:
Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!
În final, aș dori să amintesc, la fel ca Dan Ioan Mazilu, de opinia lui Ivan Evseev despre blestemele de fată românești:
Se poate spune, fără nici o exagerare, că „Ariadnele”, „Didonele” și „Medeile” carpatine au produs un folclor al blestemelor erotice inegalabil în literatura universală[8].
[1] Ed. Polirom, Iași, 2001.
[2] Ibidem, p. 208.
[3] Ibidem., p. 217.
[4] Ibidem
[5] Ibidem, p. 214.
[6] Ibidem
[7] Ibidem, p. 216.
[8] Ibidem, p. 217.