Cunoaștem cu toții senzația pe care ne-o lasă unele filme, cărți, experiențe: brusc, devenim atenți la unele aspecte care până atunci nu ne săriseră în ochi, fiindcă le consideram perfect normale, de la sine înțelese. Când însă începem să reflectăm asupra lor, devenim alții, ieșind din experiența respectivă cu un orizont mai larg. Asta am simțit când am descoperit pelicula Perfect Sense, care mi-a atras atenția nu numai prin distribuție (Ewan McGregor și Eva Green, amândoi actori pe care îi consider foarte talentați), ci și prin ideea originală, care te pune pe gânduri, confruntându-te cu o realitate de care nu ai vrea să ai parte.

Filmul începe cu o înșiruire de cadre care de care mai diverse: mai întâi, o femeie cu părul închis la culoare și ușor dezordonat, care se apleacă deasupra balustradei unui pod și scuipă în apă, apoi scene de stradă și detalii dintr-o piață, precum ardei, ceapă, banane; scene dintr-o măcelărie, apoi dintr-un restaurant. Totul e acompaniat de un voice-over care transpune în cuvinte ceea ce vedem: There’s darkness… and there’s light. There are men and women. There’s food. Scenele ne introduc treptat în lumea filmului, reprezentând un procedeu asemănător focalizării treptate folosite deseori în romanele realiste. După care vocea dispare și vedem un bărbat și o femeie în pat. Femeia seamană cu cea din primul cadru. El o trezește și o roagă să plece, pe motiv că nu poate adormi cu cineva lângă el. Mai târziu, o femeie brunetă se plimbă împreună cu cineva, care pare a fi prietena cea mai bună, într-o zonă mlăștinoasă, aruncând cu pietre în pescăruși ca să se descarce. Un bărbat, se înțelege. E clar, e vorba despre cel care a dat-o afară din casă, ne gândim. Dar curând după aceea ne dăm seama că nu poate fi vorba de aceeași femeie. Iar semnificația acestei posibile confuzii ni se dezvăluie abia mai târziu.

Acțiunea filmului este de așa natură, încât nu pot evita să vă răpesc unele mici surprize – ceea ce nu cred că va avea prea mare impact asupra plăcerii vizionării. Pe lângă povestea relației dintre Michael și Susan – el bucătar, ea epidemiolog –, filmul urmărește răspândirea unei boli misterioase care atacă pe rând simțurile, imediat după ce are loc câte o criză. La început, e vorba de miros. First overwhelmed by grief, then no smell – se aude în timp ce vedem oameni suferinzi, scuturați de hohote, în câteva dintre locurile pe care le cunoaștem din mozaicul de cadre de la începutul filmului. În timpul primei întâlniri a lui Michael cu Susan, ea își aduce aminte de tatăl ei, ceea ce declanșează emoții puternice, așa încât el este nevoit s-o conducă acasă și s-o țină strâns în brațe în timp ce ea își lasă lacrimile să curgă în voie. După ce ea se liniștește, îl podidește pe el plânsul. A doua zi de dimineață, mirosul a dispărut deja ca simț. Inițial, patronul restaurantului la care lucrează Michael vrea să-și închidă afacerea, dar treptat oamenii se adaptează la noua realitate și viața continuă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Criza care anunță pierderea gustului e însă năvalnică – o foame pe care nimic n-o poate opri. Oamenii înfulecă absolut tot ce le cade în mână: flori, pește crud, ruj, ulei de măsline. Desfrâu total, grotesc, absurd aproape. După  trecerea nebuniei, simțul gustului a dispărut și el. În mod miraculos aproape, restaurantul continuă să existe și să atragă clienți. În lipsa gustului, se pune accent pe textură, temperatură, consistență, culoare. Ca la orice schimbare mai mult sau mai puțin importantă, oamenii se adaptează – viața merge mai departe.

Cei doi continuă să se întâlnească, relația începe să prindă contur. Își destăinuie unul altuia secretele. Se îndrăgostesc și sentimentele devin din ce în ce mai adânci. Asta până în ziua în care următoarea criză îl face pe Michael să spună niște lucruri dureroase. Atunci Susan părăsește în grabă locuința și pleacă la spitalul unde lucrează. Acolo criza se năpustește și asupra ei.

Dar ce se întâmplă când își face apariția criza definitivă și nu mai e loc de întoarcere? Ce am fi fără percepție? Ce înseamnă simțurile pentru noi? Probabil că filmul încearcă să ne confrunte cu situațiile respective tocmai prin cadrele foarte intense care fac apel la ele. Povestea pornește de la relația dintre cei doi fiindcă ea e un exemplu perfect pentru cum se dezvoltă și pălesc sentimentele, la fel ca și senzațiile. Întrucât simțurile sunt ca niște punți de legătură cu exteriorul, dispariția lor irevocabilă poate fi citită ca o metaforă a însingurării. Lăsând la o parte faptul că, așa cum remarcau și filosofii greci, cunoașterea prin simțuri e mărginită și își are, deci, lipsurile ei, o lume fără simțuri e cu totul inimaginabilă.

sursa foto