Sufăr de un sindrom ciudat – atunci când îmi place foarte mult o carte, un film, o piesă de teatru, o melodie sau un oraș, nu pot scrie despre acel ceva. Încerc de câteva zile să schițez un articol despre unul dintre cele mai emoționante spectacole pe care le-am văzut în ultima vreme – Două liniuțe -, dar mi-e imposibil. Când mă entuziasmează atât de mult ceva, știu că din momentul în care am închis cartea sau din momentul în care am ieșit din sala de teatru sau cinema am responsabilitatea de a spune povestea mai departe, de a convinge lumea că este o ieșire din cotidian de care avem nevoie.
Deși mă declar o susținătoare a tinerilor artiști, din orice domeniu, recunosc că sunt mai degrabă conservatoare atunci când vine vorba de teatru. Nu din snobism sau superficialitate, ci pentru că mi-e încă destul de greu să trasez linia aceea dintre artă și kitsch. Recunosc că am mers la spectacolul menționat pentru Medeea Marinescu. Și pentru Marius Manole. Și din curiozitate. Când am ajuns în sala Teatrului Elisabeta, nu aveam de unde să știu că voi pleca impresionată de toată distribuția, fascinată de candoarea Medeei și de emoția lui Manole…
Două liniuțe este o poveste despre noi. Duminica trecută, când am ajuns la teatru, am avut tot timpul sentimentul că m-a luat cineva, cumva, de pe stradă și m-a așezat în fața unei scene în care regăseam frânturi din poveștile și obsesiile mele și ale prietenilor mei, din fricile și absurditățile noastre comune. Două liniuțe nu este doar o spectacol, ci este teatru educativ, este o lecție amară despre tabuurile noastre, despre felul în care percepem sexualitatea, despre viață și moarte și despre fragilitatea liniei dintre cele două.
Te așezi pe scaun, incomod ce-i drept, poate chiar intenționat incomod. Aștepți să se lumineze scena, nu sunt decât o bancă și o statuie pe ea. Imediat cum te prinzi un pic despre ce e vorba te simți brusc mai bine – niște blegi la prima întâlnire, după discuții pe facebook (ring any bells?), niște personaje ciudate îmbrăcate în negru -, începi să trasezi liniile poveștii, te simți și mai bine, ești superior acelor personaje caraghioase de pe scenă, te amuzi de glumele lor, glume bune din acelea care fac sala să tresară, și începi să îți spui în gând: ah trebuie să rețin replica asta… și asta, și asta. Te copleșesc gândurile și povestea, râzi și apoi brusc ți se face un gol în stomac: zâmbim căci ne-am obișnuit așa, dar se strâng lacrimi în ochi, nu sunt niște caraghioși, suntem noi, scena e oglindă. Noi, cu poveștile noastre, cu obsesiile noastre, cu ridiculitățile noastre, cu secretele și temerile noastre. Și apoi, nu mai avem decât un minut. Un minut în care să respiri, să te prefaci să îți aranjezi ochelarii mai bine, nu că ți-ai șterge și lacrimile, să-ți aduni regretele de scaun și să le îndeși în buzunare. Și apoi respiri iar, se aprind luminile și zâmbești. Cel mai sincer zâmbet din ultima vreme. Căci ți-a fost bine, teatrul vindecă.
Am plecat cu gândul la toate replicile pe care nu mi le amintesc nici astăzi, cu gândul la ce minunăție de poveste a scris Lia Bugnar. Cu gândul la Irina Antonie. Și la István Téglás. Și cu promisiunea că nu mă las până nu vă conving să mergeți la teatru. Provocarea e să vă duc acolo. Când se vor stinge luminile veți ști că e magie.
Spectacolul se joacă și mâine, 12 aprilie, la Godot Cafe Teatru, de la ora 14.00.