Sunt seri de aprilie în care cerul dăruieşte oamenilor apă din belşug. Toţi fug grăbiţi să prindă autobuzul spre casă, înfofoliţi cu eşarfe ce păstrează aroma parfumului de peste zi, şi sunt nerăbdători să ajungă şi să privească totul din spatele geamului ce îi protejează de ploaie.

Este un sentiment frumos să ştii că poţi fii spectatorul unui joc de scântei alcătuit de picăturile ce sclipesc în particulele luminoase, dar difuze ale becurilor. Fiecare casă are câte o lumină şi în spatele ei ne aflăm noi, recunoscători că nu suntem prinşi în mijlocul furtunii, că nu suntem îmbibaţi de alte poveri decât cele obişnuite.

Apa a fost şi va fi mereu un element al naturii care mă înspăimântă. Deşi corpul nostru are nevoie de ea pentru a putea trăi, deşi H2O-ul este cea mai cunoscută formulă chimică, deşi lacrimile pot exprima şi fericire, nu numai tristeţe, apa reprezintă o forţă de nestăvilit.

Dacă ne întoarcem la originile lumii, după crearea aştrilor cereşti, Pămânul era încă în întregime acoperit de apă. Dumnezeu a fragmentat întinderea sclipitoare pentru a face loc uscatului pe care l-a populat cu vietăţi, printre care şi omul. Însă aceştia trăiau o viaţă desfrânată şi încălcau poruncile Sale, astfel că Dumnezeu a hotărât să purifice întreg Pămantul, să cureţe păcatul în care fiinţele create de El căzuseră. Şi a făcut-o cu ajutorul apei. Mulţi dintre noi cunoaştem povestea bătrânului Noe şi a familiei sale care, odată cu apariţia peliculei Noah (2014, r. Darren Aronofsky), intră din nou în atenţia publicului. Întinderea originară de ape a revenit pentru a spăla ceea ce omul pângărise fără încetare, iar Creatorul a făcut un legământ, promiţând că nu va mai veni niciun alt potop, dăruind oamenilor curcubeul, pentru a-și aminti să oprească apele. Odată cu sfârşitul fiecărei ploi, cerul va fi brăzdat de cele şapte culori vii ale promisiunii Sale.

Acest capitol al Genezei nu reprezintă de fapt decât o modalitate prin care noi înşine trebuie să conştientizăm faptul că suntem datori să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem. Simţim cu adevărat importanţa unui lucru sau a unui om atunci când îl pierdem. Şi poate unii dintre noi nu sunt cu adevărat devotaţi pentru că văd doar suprafaţa, întotdeauna suprafaţa. Profunzimea ni se dezvăluie, câteodată, mult prea târziu.

Devotamentul şi ascultarea sunt, din punctul meu de vedere, două caracteristici esenţiale ale personalităţii unui om. Din ele izvorăşte înţelepciunea, pe care toată lumea le-o atribuie bătrânilor. Suntem grăbiţi. Mereu auzim, dar nu şi ascultăm. Ne pasă de cei din jurul nostru şi alergăm în toate direcţiile pentru a ne atinge scopurile, dar suntem cu adevărat devotaţi persoanelor şi activităţilor din viaţa noastră?

Una dintre cărţile mele preferate este Memoriile unei gheişe[1] a autorului american Arthur Golden, care a fost ecranizată în regia lui Rob Marshall în anul 2005. Cartea prezintă viaţa micuţei Chiyo, o fetiţă dintr-un sat de pescari care duce o luptă aprigă cu vârtejul în care este aruncată de la o vârstă fragedă, dependentă de nişte străini care îi creionau, după propriile interese, povestea. O copilă cu ochii de culoarea ploii, îşi cultivă în propria personalitate arta de a îndura, de a munci, de a asculta, pentru ca în final să explodeze într-un artificiu al frumuseţii, devenind una dintre gheisele splendide ce încântă ochii bărbaţilor.

La începutul filmului îşi descrie personalitatea aşa cum o vedea mama sa:

My mother always said my sister Satsu was like wood; as rooten to the earth as a sakura (cherry) tree. But she told me I was like water. Water can carve its way even through stone… and when trapped, water makes a new path…

Într-adevăr, Chiyo a avut puterea de a dărâma stăvilarele ce au încercat să o împiedice să îşi atingă scopul de a deveni gheişă, însă a făcut-o cu multă modestie şi muncă neîntreruptă.

În acest sens, cu toţii trebuie să fim ca apa pentru că în esenţă suntem apă. Apă şi lut. Lutul modelat de Creator, peste care a suflat viaţă. Trebuie să ştim când să avem un curs liniştit şi când să izbim digurile ce vor să ne taie calea. În acelaşi timp este necesar să avem grijă să ne întindem ramurile prin pârâiaşe răzleţe, dar şi să primim afluenţi, sfaturi şi oameni frumoşi care să ne ajute să creştem şi să reprezentăm pentru societate un factor ce oferă energie şi frumuseţe. Viaţă.

[1] Romanul a apărut în România în 2006, la Editura Humanitas, în traducerea Oanei Cristescu.

surse foto: 1, 2, 3