Pe Oana Bernecher am cunoscut-o în ziua când Ana Mănescu lansa alter.ego. Are o mică florărie în centrul Bucureștiului și ne-a oferit florile pentru eveniment. Am ajuns atunci la Flowersophy puțin pe fugă, dar mi-am dat seama că Oana este unul dintre oamenii care au ales să fie fericiți. Și care au multe de povestit dacă sunt ascultați. Absolventă de Sociologie, Oana a lucrat pentru o scurtă perioadă în televiziune, apoi timp de 15 ani în publicitate. Am revenit într-o miercuri pentru a sta la povești despre flori, decizii și viață. În drum spre ea m-am gândit că i-aș fi dus flori, dar că ar fi însemnat să vând castraveți grădinarului. Am aflat însă că Oana e o persoană deschisă, care se bucură foarte tare să ofere zâmbete, dar nu și-ar fi refuzat nici ea unul.

Cum ai prezenta-o pe Oana Bernecher?

Un om care zâmbește mult, care se bucură de ceea ce face, care a redescoperit cumva viața și bucuria vieții odată cu florăritul și cu atelierele – și pentru copii și pentru adulți –, cu tendințe de seriozitate exagerată când e vorba de lucruri serioase și cu o capacitate infinită de a mă juca, mai ales când este vorba de copii. Cred că sunt foarte puțini oameni care mă cunosc. Am prieteni de foarte lungă durată, prieteni din liceu, dar oamenii cred că au păstrat o imagine și le e greu să se obișnuiască cu schimbările.

Ai adus mai devreme în discuție imaginea. Ai lucrat foarte mult în publicitate, un domeniu în care imaginile sunt importante, la fel ca modul în care sunt create și transmise celorlalți. Care este părerea ta despre mediul publicitar românesc?

E un loc în care am învățat foarte multe de la oamenii cu care am lucrat și de la clienții pe care i-am avut. Este, pe de altă parte, un loc în care mi-am tocit și coatele, și neuronii, dar a fost o experiență din care am învățat ceva. Vezi, publicitatea, dacă e bine făcută, mi se pare un alt fel de a te juca, dar publicitate bine făcută nu am mai văzut pe piața asta de multă vreme sau doar foarte rar. Sunt doar câteva vârfuri. Să ai o coloană vertebrală, să știi să îți spui părerea unui client și să poți să refuzi dacă nu e în conformitate cu ceea ce crezi tu despre comunicare, tu fiind specialistul, nu e o pratică întotdeauna întâlnită. Dacă o să se schimbe mentalitățile o să găsim probabil și lucruri bune. Când vinzi produse – și e o diferență pe care eu am învățat-o și care din punctul meu de vedere nu e cunoscută de prea mulți marketeri – trebuie să ai în vedere diferența dintre a vinde produse și a vinde mărci sau branduri, deși încerc să nu folosesc termenii altfel decât în limba română. Brandurile sunt niște construcții și ca să fii creativ vorbind despre ele trebuie să păstrezi niște rigori ale construcției ca să fie din aceeași poveste. Deci creativitatea, la nivel de publicitate, are niște reguli de urmat, în artă e cu totul altceva.

Cum ai decis să renunți la a lucra în publicitate după 15 ani în domeniu? Nu toată lumea are curajul de a face asemenea schimbări, de a o lua de la zero.

Toată ideea de curaj cred că mă caracterizează oarecum. Am aflat la un moment dat că, din punct de vedere psihologic, tipul meu de personalitate este cel de om care intră în cușca leului. Se poate numi nebunie, curaj, dar momentul în care am făcut schimbarea a fost momentul în care am simțit că nu mai pot continua pe drumul pe care mergeam și m-am oprit. Am citit cândva o carte despre o persoană bolnavă de cancer care a reușit să se vindece în șase luni. Și unul dintre lucrurile spuse acolo era că a trecut peste acea perioadă și datorită faptului că a ales să comunice atunci cu foarte puțini oameni, doar cu acei oameni pe care ea i-a considerat și i-a simțit că interferează cu drumul pe care decisese ea să meargă. Și cred că asta am făcut și eu când am luat această decizie. Nu știam încotro s-o apuc, mi-am luat puțin timp de gândire și mi-am stabilit două direcții pe care le urmez de atunci. Inițial am vrut să merg în paralel, dar am constatat la ceva vreme că nu funcționează așa. Mi-am propus să le iau pe rând, respectiv partea cu florile, de care mă ocup acum, păstrând în același timp o zonă de contact cu cel de-al doilea drum, coachingul. E un drum pe care simt că am ce să fac.

1960081_267695166723525_505512836_nFlorile – vedem culoare când le privim, le simțim parfumul. Cum ai ales tu să florărești, așa cum ai zis mai devreme?

În momentul când am ales am urmat două criterii. Primul era de a face ceva împreună cu o prietenă. Fiecare a venit apoi cu idei: am putea face asta, asta și asta. Ce am adus eu în discuție au fost propuneri care aveau legătură cu ce știam sau cu ce aș putea să fac, iar la această ultimă categorie au intrat florile. Mi-am confirmat priceperea la flori printr-un curs, pe care mi l-am stabilit ca piatră de încercare. Am zis mă duc, mă înscriu la curs, dacă în urma lui simt că sunt în stare să fac lucruri cu mâinile mele e ceea ce voi face. Așa că m-am înscris la curs, mi-a plăcut ce a ieșit și tot ce s-a întâmplat și astfel am pornit afacerea cu florile. Probabil că undeva e nevoia mea de manualitate, pentru că până am terminat facultatea am avut tot felul de activități care implicau manualitatea: până la 14 ani am cântat la pian, am și croitorit. Iar primul lucru pe care l-am croit nu a fost pentru păpuși, a fost o fustă pentru mine, pe care am făcut-o cu ajutorul bunicii.

Ce ne poți spune despre atelierele pe care le ții, mai ales despre ce înseamnă să lucrezi în preajma copiilor?

Eu cred că m-am întors la ceea ce mi-am dorit de foarte mică și care a rezistat adânc în mine: în clasa I îmi doream să fiu profesoară de matematică, îmi plăcea foarte tare matematica. Începusem școala știind să socotesc și știind literele și la școală mi-a fost foarte ușor să lucrez cu cifre, mi se părea fascinant să lucrez până când găseam rezultatul unui exercițiu. Astfel că acum pot spune că m-am întors la dorința mea de a fi profesoară, pe care o părăsisem când nu mi-a mai plăcut matematica, respectiv profesorul de matematică. În prezent, mă bucur enorm pentru că pot să lucrez cu copiii, dar nu în sistemul clasic de învățământ românesc. În ‘89 îmi doream să fiu în clasa I, mi se părea cea mai mare șansă pe care să i-o oferi unui copil, dar realitatea nu cred că susține ce credeam eu în momentul acela. M-am întors la profesorat și fac lucrurile așa cum le simt. De exemplu, am lucrat cu niște copii de școală la sfârșitul lunii martie și prima tentație a fost să îmi spună „doamna”, iar eu nu sunt doamna, eu sunt Oana. Alte clișee în care eu nu mă regăsesc este să răspundă într-o ordine, nu atunci când au ceva de spus, să se uite în grădina vecinului și nu în grădina lor. Simt că lucrurile acestea le-au căpătat de acolo, pentru că am lucrat și cu copii mai mici, care nu au intrat în sistemul de învățământ, cel care cred eu că formează stilul acesta. Îmi place să lucrez cu copiii oferindu-le doar niște repere și în rest să îi las să se bucure de creativitatea lor, de ideile lor, de felul lor unic de a privi lucrurile. Eu cred în educație și în minunățiile care se ascund în fiecare dintre noi, mai ales când suntem copii. Apoi suntem distrași de la esențe.

Eu îmi amintesc din copilărie de vecina din spate care îmi aducea lalele și de cea de vizavi care îmi dădea liliac. Care sunt primele tale amintiri legate de flori?

Și eu m-am întrebat: bine, bine, dar cum ai ajuns totuși la flori? Și mi-am dat seama că până să ajung să lucrez cu flori naturale, să fac aranjamente, florile erau în viața mea peste tot: erau pictate pe pereții casei, eu mai tot timpul îmi puneam câte una în piept sau îmbrăcam lucruri înflorate. Dar cred că primele flori de care îmi amintesc sunt cele din grădina bunicii mele și faptul că avea hortensii era pentru mine ceva extraordinar. Avea și liliac, avea trandafiri, avea tufănele, toate florile copilăriei mele, pe care le simt că se întorc mereu în ceea ce fac și le aleg instinctiv. La un moment dat mă gândeam că aș putea să spun o poveste prin flori, pentru că fiecare simbolizează ceva, numai că mi s-a părut că e mult prea intelectualistă și intelectualizată povestea asta. Am lăsat deoparte gândul acesta și am ajuns să fac ceva ce simt că îmi place, fără alte evaluări – fac doar ceea ce simt, pornind de la o cerință din partea clientului, dacă ea există.

Tot ai menționat despre florile din curtea bunicii și despre hortensii. Ai reveni la ele dacă în momentul acesta ai avea ocazia de a-i oferi flori bunicii sau ai face altă alegere?

Hortensii sau trandafiri, dar hortensia mi se pare cea mai minunată floare pe care i-o pot oferi bunicii mele. Pentru că mă gândeam la un moment dat ce aș fi dacă aș fi eu o floare și răspunsul pe care mi l-am dat atunci a fost bujorul.

Care sunt legăturile care se creează între tine și clienți când lucrezi cu flori?

Eu nu știu ceva mai minunat ca recompensă decât zâmbetul cuiva de mulțumire, de bucurie, de surpriză, pentru mine e un încărcător de baterii. Și la ateliere e la fel: când vezi cât de încântați sunt oamenii care nu se așteptau să aibă la final ceva făcut de mâinile lor și care să arate atât de bine. Mie nu îmi trebuie mai mult și astfel îmi e bine. Și nu am nicio îndoială că florile sunt o formă de terapie. Când m-am dus către ele nu am conștientizat că e nevoia de a face ceva terapeutic pentru mine și pentru ceilalți, dar ce terapie e mai bună decât să faci ceea ce îți place și să simți că asta nu e numai pentru tine, că poți să oferi bucurie mai departe?

Care sunt planurile și așteptările pentru cele două proiecte: florăria și atelierele?

Nu vreau să ajung să mă multiplic, să am zeci de florării pe tot întinsul țării. Mi-aș dori să ajung la o dimensiune care să îmi permită mie să fiu mulțumită în continuare de ceea ce fac și nimic mai mult. Pentru mine nu cifra de afaceri e importantă, deși nu e ca și cum trăiesc doar cu aer sau cu flori. Cred că dacă lași calea deschisă, ce e bine să se întâmple se întâmplă și mă bucur că am găsit oamenii alături de care să pot lucra așa cum o fac acum.

surse foto: arhiva personală a Oanei Bernecher, 2