La începutul lunii aprilie, editura Herg Benet a dat o petrecere în cinstea celor 3,5 ani de viață cu care se poate mândri. Ea este exemplul clar că literatura română nu a murit odată cu dispariția de pe această lume a unor nume mari ale condeiului. Încă mai există oameni harnici, imaginativi, care nu se tem să le împărtășească cititorilor cele mai ascunse unghere ale minților lor. S-au adunat încetul cu încetul pe paginile tipărite de o editură mică, dar cu oameni mari.
De aceea, am fost sigură că mă voi simți bine în compania lor. Încă de când am ajuns în clubul Silencio, unde a avut loc evenimentul, am realizat încă o dată că persoanele pe care le ai alături contează mereu dacă vrei să te simți bine. Atmosfera era una caldă, primitoare, cu zâmbete care puteau fi distinse în lumina difuză. Chiar dacă se așternuseră multe povești pe hârtie, se pare că mai existau câteva care să fie împărtășite atunci, între prieteni.
Pentru a vă dezvălui și detalii mai exacte, în acea seară au fost 20 de scriitori care au urcat pe scenă. Am ales să îmi schițez câteva impresii despre cei pe care i-am citit și pe care i-am cunoscut, într-o măsură mai mică sau mai mare, și în spațiul din afara copertelor. Dar, deși se spune că viața este mult prea scurtă pentru a citi toate cărțile pe care ni le dorim, voi ține cont de noile venite pe lista mea.
Pentru mine, evenimentul a început cum nu se putea mai bine. Ana Mănescu, o prietenă și o scriitoare dragă mie, a citit un fragment din romanul său, alter.ego. (Herg Benet, 2014). Nu știu cum se face, dar la fiecare eveniment la care reușesc să ajung alege exact acele cuvinte printre care mi-am pierdut nopți și în care mi-am regăsit gânduri. Este frumos să le știu deja și să mă pot concentra asupra reacțiilor celor din jur. Sunt curioasă dacă rezonăm cu aceeași intensitate, dacă literele le lovesc și lor corpul, începând cu nodul din gât și până la tresărirea din stomac, lăsând o urmă, asemenea unui sunet greoi al unor corzi groase, care parcă vrea să distrugă tencuiala unei încăperi care oricum a văzut suficiente lucruri până atunci. Dar nu pot spune sigur dacă efectul este de distrugere sau de vitalizare. Pentru că unele amintiri s-au pierdut atât de rău încât am nevoie de poveștile altora pentru a le readuce acasă.
Însă nu am avut timp pentru prea multe gânduri. La un moment dat a venit și rândul lui Andrei Zbîrnea să urce pe scenă, alături de volumul său de poezii, Rock în Praga (Herg Benet, 2011), dar și de câteva poeme încă nepublicate. L-am aplaudat și la scurt timp am început să o văd pe Adela pe străzi nu prea cunoscute de mine, alături de bere cehească, apărând și dispărând, incertă, dar interesantă. Măcar scriitorul a reușit cumva să o prindă între pagini, asemenea unui meșter Manole. Iar ea a ajutat la crearea unei construcții a cuvintelor de care să se bucure orice trecător prin literatură.
Cristina Nemerovschi a citit din noul său roman, Rezervația unicornilor (Herg Benet, 2014). Ne-am întalnit cu un M. puțin schimbat, peste care se simte că au trecut câteva anotimpuri transpuse în cărți, de vreme ce acest personaj jonglează cu viața și în Sânge satanic (Herg Benet, 2010, 2011, 2013), și în Ani cu alcool și sex (Herg Benet, 2012). Mi-am dat seama că mi se făcuse dor, problemă care se va rezolva numai printr-o cură de lectură.
L-am lăsat la final pe A. R. Deleanu pentru că și el m-a făcut să îl aștept suficient de mult până să citească. Dar a meritat. Ca întotdeauna. A ales Furcacaudină, o proză scurtă, pe care eu tocmai ce o citisem în revista Tiuk! cu nici o săptămână înainte, într-una dintre nopțile de nesomn. Cred că nu este doar părerea mea că și de această dată Flavius s-a făcut remarcat prin lectura sa asemenea unui joc actoricesc. Ce-i drept, l-a ajutat foarte mult și textul, plin de umor și de onomatopee care urcau şi coborau frumos în intensitate și îmbogățit prin subtilități inteligente. Pot spune că aceasta a fost o adevărată demonstraţie, atât în scris, cât şi pe scenă, a regulii show, don’t tell din literatură, pe care am observat că el o menţionează de multe ori.
Așadar, Herg Benet chiar a reușit să creeze un eveniment literar în adevăratul sens al cuvântului. A fost un fel de maraton al cuvintelor, cu reprize puternice de lectură și pauze relaxante, în care se vorbea, firește, tot despre literele care rămăseseră să plutească din timpane înspre minte. Voi încheia așa cum fiecare scriitor și-a început discursul, cu urări. Eu îi doresc editurii Herg Benet să fie eternă, asemenea personajelor cu care ne-a mediat întâlnirile.