Am mai zis eu cândva că mergem la teatru ori de câte ori simțim dorul nejustificat de viață sau pentru a vedea viețile pentru care nu avem curaj să riscăm. Miercuri, 9 aprilie, împreună cu Ana-Maria, am fost la Teatrul Elisabeta la spectacolele Aici nu se simte & Oase pentru Otto. Proiectul care a făcut posibilă punerea lor în scenă este Teatrul nu e o clădire, inițiat și susținut de Lia Bugnar și Marius Manole.

Înainte de a vă povesti despre spectacole și actori și spectatori și atmosferă, permiteți-mi să vă spun că Teatrul Elisabeta e un exemplu tare frumos despre soarta fericită pe care o pot avea clădirile cu istorie ale Bucureștiului. Mergeți să-l vizitați dacă aveți ocazia, veți descoperi un loc aparte, care așteaptă să fie umplut cu aplauze și hohote de râs sau suspine, în funcție de piesă. Sala de spectacole este încă puțin cunoscută publicului, cu siguranță veți găsi două bilete, chiar dacă ați decis în ultimul moment o ieșire la teatru.

10171918_736750163031736_8430003424164136981_nCe se ascunde în fața a două întâlniri pur întâmplătoare, a patru oameni care, la un moment dat, doi câte doi, petrec o fărâmă de timp împreună ? Aceasta e povestea redată în cadre diferite în cele două piese de teatru. El și ea fugind de mirosul greu de suportat al greutăților de zi cu zi, al vieții în care a renunța la visuri și la fericiri mărunte a devenit rutină, pentru că despre asta e vorba în Aici nu se simte. Cât de mult trebuie să te schimbi când iubești și ce trebuie să păstrezi din tine? Când să renunți și când să fii egoist? Răspunsul e simplu: ca să nu fii nebun trebuie minim doi. Sinestezii și imagini aproape reale într-un decor simplu, minimalist. Personajele nu au nume, câinele va fi strigat Câine, tocmai pentru că perspectiva pierderii lui e foarte apropiată. O singură excepție se face de la regula nenumirii: soția lui. Și nu am putut să nu îmi amintesc de un fragment din Îmblânzitorul apelor al lui A. R. Deleanu: Numește ceva, dacă vrei să îl pierzi. Nu-ți voi spune cum mă cheamă, nu ai voie să știi. Și atunci mi-am dat seama. Ce mi-am dat seama? Asta nu vă pot spune, dar veți afla cu siguranță dacă veți merge să îi vedeți pe Lia Bugnar și Marius Manole.

După o pauză de 10 minute a urmat spectacolul Oase pentru Otto. Alte două personaje cu drumuri total diferite, o cântăreață de operă și o prostituată se întâlnesc la marginea unei șosele. De la rivalitate și replici tăioase la glume și un măr împărțit, fiecare ajunge să afle povestea celeilalte. Până unde trebuie să lupți pentru un vis? Și cât de mult scopul scuză mijloacele? Devenim subiecții unor convenții sociale și ai unor stereotipuri transmise prin cuvinte. Dar dacă un cuvânt nu e altceva decât sensul pe care i-l atribuim noi și dacă sunt cuvinte care produc răni, nu înseamnă atunci că suntem propriile noastre victime? Curaj. Are același început, deci poate curvă nu e un cuvânt atât de urât. Medeea Marinescu și aceeași Lia Bugnar au adus accente dramatice, dar și momente de râs copios. Și m-am bucurat să văd în sală atât tineri, cât și cupluri pentru care viața a avut timp să capete nenumărate sensuri. Și râdeau cu toții deopotrivă. Miercuri seară, la teatru, viața nu a fost numită, ba chiar a fost câștigată: s-a râs de viață și cu viață.

P.S. Luați câteva fărâme de bunătăți, biscuți sau chiar oase pentru Otto, se va bucura cu siguranță foarte mult când îi vor fi oferite la finalul spectacolului. Iar pentru cele două actrițe, florile rămân o variantă fără soartă de eșec.

 surse foto: 1, 2