Dr. Anita Sterea

Sportivii și oficialii români au constituit întotdeauna un pilon puternic al Mișcării Olimpice. (Juan Antonio Samarach, Președinte CIO 1981- 2001)

Pe 27 martie 1914 se fonda la Bucureşti Comitetul Olimpic Român. Astăzi, 27 martie 2014, mişcarea olimpică îşi pune hainele de sărbătoare pentru a celebra centenarul. În cei 100 de ani de experienţă familia olimpică românească ne-a adus nenumărate bucurii şi satisfacţii prin numeroşii sportivi ce s-au aflat pe cele mai înalte trepte ale podiumului, prin recordurile doborâte în arena sportivă, dar şi prin cele peste 300 de medalii obţinute la competiţiile olimpice. Mişcarea olimpică românească a dus numele ţării peste hotare, întotdeauna cu mândrie. Sportul a fost şi rămâne un mesager important al ţării.

Cei 100 de ani de istorie olimpică românească ascund poveşti ştiute şi neştiute, însă poveşti ce merită să fie cunoscute. Vă propun o scurtă călătorie prin începuturile mişcării olimpice româneşti.

Mişcarea olimpică modernă era readusă la viaţă la sfârşitul secolului al XIX-lea de baronul francez Pierre de Coubertin, care avea să convoace un congres internaţional la Paris în 1894. În cadrul acestuia urma să se dezbată problema renaşterii mişcării olimpice antice într-o lume modernă. Regele George al Greciei, auzind propunerea lui Coubertin, îi va scrie şi îl va ruga să accepte şi un reprezentant al ţării sale pentru acest congres. Persoana desemnată să participe a fost Dimitris Vikelas, cel care va fi ales în urma congresului de la Paris – Sorbona din iunie 1894, primul preşedinte al Comitetului Internaţional Olimpic.

În timp ce la Sorbona se punea piatra de temelie a mişcării olimpice moderne, la Bucureşti se inaugura prima arenă de sport din ţară,  „Velodromul Român“, constucţie ce apare între Bufetul de la Şosea şi Arcul de Triumf. Banii donaţi pentru această arenă de lemn au provenit de la proprietarul ziarului Universul, Luigi Cazzavillan.

La Sorbona, pe 23 iunie 1894, lua naştere Comitetul Internaţional Olimpic, forul superior care urma să se ocupe de relansarea şi organizarea ediţiilor olimpice. Se mai stabilea organizarea primei ediții la Atena în 1896 și lista invitaţilor pentru această ediţie modernă. Printre aceştia se aflau şi sportivi din România. Informațiile despre ce s-a discutat la Congresul de la Paris din 1894, cât şi despre organizarea primei competiţii olimpice moderne ajung repede și în România. Aceste veşti vor veni fie prin presa occidentală, fie cu ajutorul românilor stabiliţi la Paris sau în alte oraşe europene. Având toate informaţiile necesare și dorind să fie parte din această nouă mișcare, se va aduce în discuţie o participare românească la această ediţie olimpică ateniană. Mai mult decât atât, oficialii români au avut  ideea de a trimite două echipe de oină (sport ce se practica cu precădere în spațiul balcanic) la ediţia JO din 1896, însă propunerea românească va fi respinsă, George Gh. Bibescu spunând: la propunerea noastră de a prezenta oina în cadrul Jocurilor Olimpice, organizatorii ne răspund că la acestă competiţie nu se poate participa decât la sporturile care au mare răspândire şi pot întruni un număr mare de concurenţi.[1] Din răspunsul primit de Gh. Bibescu se poate vedea că încă de la început Coubertin şi apropiaţii săi au avut ca punct de plecare popularizarea sporturilor deja cunoscute publicului larg, ceea ce făcea ca numărul de spectactori să fie mare. În cele din urmă România nu își va trimite niciun sportiv la această  primă ediție a nou înființatei mișcări olimpice, lăsând pentru un viitor apropiat pătrunderea sportivilor români în competițiile olimpice.

Numele lui George Gh. Bibescu va continua să aibă legătură cu mişcarea olimpică. Stabilit la Paris și fiind prezent la întâlnirile înaltei societăți pariziene, George Gh. Bibescu va ajunge în scurt timp în cercurile frecventate de Pierre de Coubertin, fiind printre primii români care au luat contact direct cu acesta. Ideile prezentate de baron îl vor atrage în scurtă vreme, astfel că în anul 1899 Bibescu devenea membru în Comitetul Internaţional Olimpic. Este prima prezenţă românească în CIO, fiind ales ca al 23-lea membru pe lista protocolară. De asemenea, România ajungea a 16-a naţiune care dădea un membru în mişcarea olimpică, iar CIO devenea primul organism sportiv internațional unde apărea o personalitate românească. În urma aderării la noul organism internațional și din poziția nou dobandită, prinţul român trebuia să promoveze în Regat ideile, valorile şi idealurile mişcării olimpice internaţionale. Românul nu se va implica în promovarea acestor valori aşa cum îşi dorea Pierre de Coubertin, baronul precizând în memoriile sale despre George Gh. Bibescu că era simpatic, dar totuşi lipsit de entuziasm.

Românul nu va rezista foarte mult în Comitetul Internațional Olimpic, în 1901 acesta renunţând la funcţia deţinută din motive de sănătate. Moare un an mai târziu, fiind apoi înmormânat în curtea Palatului de la Mogoşoaia.

În anul 1900 Jocurile Olimpice erau găzduite de orașul lui Coubertin, Paris, ca urmare a recunoşterii meritelor sale în reformarea acestei mişcări. De această ediție se leagă și prima prezenţă românească  în arena sportivă a Jocurilor Olimpice. La aceste Jocuri un sportiv român din înalta clasă socială va concura pentru prima dată într-o probă olimpică. Este vorba de George Alexandru Plagino, ginerele lui Alexandru Lahovary, care, se afla la Paris în 1900. Acesta se va înscrie în concursul de tir cu talere, însă sub titlul individual şi nu ca reprezentant oficial al României.

Acesta era un cunoscut trăgător, participant la diferite concursuri naţionale sau internaţionale de specialitate. La Paris, în urma competiției olimpice, va termina pe un onorabil loc 13, la startul competiţiei fiind prezenţi 51 de sportivi din 4 ţări. Tot la Paris, Horia C.A. Rosetti, băiatul omului politic liberal C. A. Rosetii, va participa la JO ca arbitru de scrimă, disciplina floretă, fiind cunoscut pentru pasiunea sa pentru acest sport. Astfel că la Paris, în 1900, România va avea o delegație neoficială alcătuită din 3 membri: George. Gh. Bibescu din postura sa de membru CIO, Alexandru Plagino ca sportiv înscris în competiție și Horia C.A. Rosetti ca arbitru internațional.

În 1904 JO se mutau pe teritoriul american, la St Louis. Din cauza distanței mari de străbătut,  niciun român nu va fi prezent la startul acestei competiții,  însă în 1908, la a patra ediţie a Jocurilor Olimpice, la Londra, un sportiv clujean, Ștefan Somodi, va participa la proba de săritură în înălţime, obţinând locul al II-lea cu performanţa de 1,88 m, rezultat obţinut la acel moment pentru Austro-Ungaria.

După ediția de la Paris din 1900, Plagino va rămâne un apropiat al cercurilor lui Coubertin, astfel că în 1908, la sesiunea de la Londra, va ajunge să  fie ales ca al 57-lea membru CIO. Mandatul său va fi foarte lung, Plagino rămânând în familia olimpică până în 1949, când va înceta din viaţă, fiind unul dintre liderii mișcării olimpice cu cea mai lungă activitate.

În 1908 George Alexandru Plagino era ales prin vot poștal. În circulara care prezenta candidatura lui Plagino, Coubertin spunea:

domnul Plagino, mare sportiv şi foarte interesat de activitatea noastră, este ginerele d-lui A. Lahovary, fost ministru al Afacerilor Externe. După decesul regretabilului nostru coleg, prinţul George Bibescu, România n-a mai fost prezentată printre noi. Este de dorit să fie din nou….[2].

Imediat după alegerea în acestă funcţie, Plagino îşi va lua rolul în serios şi va începe un puternic lobby la Bucureşti pentru crearea unui Comitet Național Olimpic. În 1909 Berlinul găzduia a zecea sesiune anuală CIO. Plagino participă la această reuniune, fiind însoțit de soția sa. Cu ocazia acestei sesiuni, Plagino primește sarcina de a pregăti o delegaţie oficială care să reprezinte România la Jocurile Olimpice intermediare de la Atena din 1910.[3] Acesta îi va scrie lui Coubertin că se va ocupa de organizarea deplasării echipei in Grecia, însă nu crede că va avea timpul necesar pentru fondarea unui Comitet Naţional Olimpic. În cele din urmă ediţia de la Atena nu se va mai organiza, aşa că Alexandru Plagino îşi va canaliza energia spre o participare oficială la ediţia Jocurilor Olimpice  de la Stockholm din 1912 şi pentru organizarea unui comitet naţional. Se va ocupa personal de selecţia sportivilor, astfel că la scurtă vreme va trimite oficialilor suedezi documentele necesare pentru înscrierea a 18 sportivi români în programul sportiv al ediţiei JO din 1912. Organizatorii vor accepta înscrierea sportivilor români și în replică vor trimite afişele oficiale ale JO traduse în română, făcute special pentru ţara noastră pentru a populariza ediţia suedeză. Cu toate acestea, Plagino se va vedea nevoit să-și anunțe colegii din CIO că cei 18 sportivi nu vor ajunge să concureze în arena olimpică, cauza principală fiind lipsa fondurilor necesare deplasării, precum și slaba susținere pe care Plagino, cât și mișcarea olimpică o aveau în țară.

Eșecul acesta îl va face pe Plagino să adreseze oficialilor statului o scrisoare deschisă prin care îi „apostrofează” pentru lipsa de interes faţă de un eveniment internaţional  în urma căruia s-ar fi putut obține importante beneficii asupra imaginii ţării. Chiar dacă demersurile pentru afilierea României la mișcarea olimpică și trimiterea unei delegații oficiale încep cu stângul, Plagino continuă să persevereze și ajunge să strângă în jurul său prieteni şi oameni politici care să-l susțină în proiectul propus.

Oficial, Comitetul Olimpic Român este fondat în anul 1914, fiind al 22-lea comitet național recunoscut de către CIO.  În scrisoarea oficială pentru recunoașterea COR, Plagino prezintă și componența proaspătului for. Primul președinte al COR este principele Carol, printre membrii primului Comitet Olimpic s-au mai aflat: George Alexandru Plagino, George Valentin Bibescu, Vintilă Brătianu, Iosif Iacobici, Jean C. Cămărășescu, Jean Costinescu, George Costescu, George Murgoci, Dinu Cesianu, George Moruzzi, Grigore Caracostea, Theodor Rosetti, Dimitrie Ionescu, Carol Davila, Neagu Boerescu şi alţii.

Principele Carol ajunge în poziția de președinte al Comitetului Olimpic Român dintr-o dublă ipostază. În primul rând era o funcție onorifică și era încredințată unui membru al familiei regale pentru a avea un eventual sprijin în toate acțiunile ce vor veni. Prezența familiei regale lângă mișcarea olimpică a existat încă de la începuturi, iar sprijinul membrilor acestora pentru dezvoltarea fenomenului olimpic nu trebuie prierdut din vedere.

Înainte de a se crea Comitetul Olimpic Român, în România apărea un alt organism important pentru dezvoltarea și organizarea vieții sportive la nivel național. În decembrie 1912 se constituia Federația Societăților Sportive din România, prima instituție cu caracter central pentru întreaga mișcare sportivă românească. Președintele noului for a fost desemnat regele Ferdinand (principe la acel moment), iar principele Carol ocupa poziția de secretar general.  Membrii fondatori de la FSSR s-au regăsit printre cei ce puneau piatra de temelie și la COR. Oamenii de specialitate la acea vreme erau puţini la număr. Așa se va face că până în perioada interbelică conducerile COR şi UFSR (Uniunea Federaţiilor Sportive din România) vor fi oarecum identice.

Primii paşi fuseseră făcuţi, sportul românesc intra oficial în mişcarea sportivă internaţională. De aici înainte totul părea să curgă de la sine, însă de multe ori contextul social, politic și economic vor modifica şi îngreuna cursul firesc al lucrurilor. Startul fusese dat, însă pentru restul cursei alte analize și interpretări se vor realiza. Rolul României în organizarea mișcării olimpice internaționale la sfârșit de secol XIX și început de secol XX nu trebuie omis. Au existat și câțiva români care au pus umărul la construirea acestui nou edificiu sportiv, fie că aceștia s-au numit George Gh. Bibescu sau Alexandru Plagino.

27 martie rămâne data la care mişcarea olimpică românească îşi sărbătoreşte eroii, fie că sunt sportivi, antrenori, oficiali sau spectatori. Fiecare dintre ei a pus umărul la fondarea unui adevărat edifiu olimpic, iar numele celor de la începuturi nu trebuie uitate. La mulţi ani, Comitetul Olimpic Român!


[1] Anghel Vrabie coord., România la Jocurile Olimpice, ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002, p.166.
[2] Circulara CIO prin care preşedintele CIO Baronul Pierre de Coubertin propune membrilor CIO să voteze, prin corespondenţă primirea ca membrii noi pe: George Alexandru Plagino pentru România, Allison V. Armour pentru SUA şi Selim Sirri Bey pentru Turcia, sursă Arhiva Muzeului Olimpic al CIO de la Lausanne, din colecţia personală a prof. Anghel Vrabie, în Comitetul Olimpic Român 90 de ani, p. 27.
[3] În 1906 la Atena are loc o a doua ediţie a Jocurilor Olimpice, grecii dorind ca toate ediţiile să se desfășoare la Atena conform tradiției antice. CIO nu este de acord, însă le dă șansa să organizeze nişte competiţii intermediare, între două ediţii ale JO. Ediţia din 1910 nu se va mai organiza datorită lipsei de fonduri.

surse foto: 1, 2