Toți ne-am văzut visurile spulberate la un moment dat. Cred că ne-am simțit de multe ori de parcă o parte din noi ar fi de ne(re)găsit. Uneori am crezut că suntem nedreptățiți din acest motiv, pentru că atunci când lipsește o componentă esențială a ființei tale tinzi să externalizezi cauzele. Alteori am fost cu adevărat nedreptățiți. În mod cert, ne-am perceput de nenumărate ori singuri. Ineluctabil singuri. Deși, într-un fel sau altul, suntem solitudine pentru că tot ce devenim pe parcurs ne aparține; ființa noastră conține reziduuri și amprente ale unor experiențe ai căror metteurs en scène nu suntem noi, însă modul în care ne raportăm la acestea este un produs exclusiv al nostru.

M-am descris întotdeauna drept un om singur și singuratic și cred că lucrurile nu au stat niciodată altfel. Nici când eram copil. Mi-am dat seama de acest lucru când am revăzut scurtmetrajul Le Ballon Rouge. 34 de minute de nostalgie – nu îmi place cuvântul, însă nu găsesc unul mai potrivit. Iar aparent, cel puțin, despre fragilitatea inocenței este vorba.

Pascal, fiul regizorului filmului, Albert Lamorisse, găsește în drum spre școală un balon – agățat de un felinar – roșu și neobișnuit de frumos, care îi va fi însoțitor de drum pe străzile înguste ale Parisului anilor ’50. Băiețelul, care nu pare să aibă mai mult șase-șapte ani, își ocrotește noul prieten cu afecțiunea pe care numai un copil ar putea nutri-o pentru o jucărie, ascunzându-l de picăturile de ploaie sub umbrelele diverșilor trecători pe care îi întâlnește. Atașamentul este însă reciproc: balonul stăruie în preajma lui Pascal, refuzând să zboare spre zări necunoscute atunci când bunica – prototipul adultului pragmatic – îi dă drumul pe fereastră. A doua zi, la școală, frumosul balon stârnește invidia și dorința de proprietate colegilor lui Pascal, motiv pentru care acesta din urmă este pedepsit de director să rămână în școală după terminarea orelor. În tot acest timp, balonul îl urmărește fantomatic pe director amintindu-i la tot pasul de Pascal. Pelicula continuă cu o urmărire ca în filmele de acțiune pe străduțele acelui cartier din Paris, colegii de școală ai lui Pascal încercând să își însușească balonul și reușind, în cele din urmă. Băiețelul își caută dezorientat prietenul până când îl zărește, înălțat deasupra unui zid, lovit cu pietre și atacat cu praștii. Una dintre lovituri îi este fatală. Camera rămâne câteva clipe fixată asupra balonului care cade, agonizând, la pământ și este călcat în picioare de unul din băieții din gașca de mici teroriști. În acest moment, toate baloanele din oraș zboară către Pascal care rămăsese lângă prietenul său, iar secvența din final îl suprinde pe băiețel înălțându-se deasupra Parisului, purtat de zeci de baloane colorate.

Le Ballon Rouge este singurul scurtmetraj care a primit Oscarul pentru Best Writing, Best Original Screenplay. Deși este aproape complet lipsit de dialog, regizorul Albert Lamorisse atrage atenția, prin abordarea pe care o propune, asupra unui aspect esențial pentru lumea pe care o creează: realitatea copilăriei este una a solitudinii, a necuvintelor, a tăcerii și a animismului. Prietenia dintre Pascal și balonul roșu capătă veridicitate prin loialitatea nerostită dintre cei doi. Trăirea autentică a unui copil este semnificantă nu prin simbolistica unor cuvinte, ci prin firescul de comportament. Balonul roșu nu este nici pe departe o simplă jucărie, ci pare să fie însuflețit, având o voință proprie; poate fi identificat în acest punct și un semn al mâinii nevăzute a regizorului, scurtmetrajul devenind astfel un metacomentariu[1] asupra puterii filmului de a nu se supune legilor realității fizice. Astfel, legătura dintre el și băiețel este, mai degrabă, o joacă de-a prinselea, fiind sugerată ideea că nu posedăm obiectele din jurul nostru așa cum ne-am dori atunci când încercăm să le luăm în stăpânire. De aceea, moartea balonului devine o tragedie de proporții shakespeariene[2].

Pe lângă premiul Academiei Americane de Film, pelicula a primit numeroase premii și distincții, precum: Palme d’Or în 1956 pentru cel mai bun scurtmetraj, în cadrul Festivalului de Film de la Cannes; un premiu BAFTA (1957); se află pe primul loc în topul primelor cinci filme străine ale anului 1957, desemnate la gala National Board of Review; locul doi în cadrul New York Films Critics Circle Awards, la categoria Best Foreign Language Film; premiul Louis Delluc, acordat regizorului Albert Lamorisse.

Le Ballon Rouge este o dramă covârșitor de frumoasă, de o simplitate atât de firească încât devine intrigantă, lăsând loc de numeroase interpretări extrem de complexe. De pildă, unii critici au identificat balonul roșu drept un semn freudian al sexualității, dat fiind că în lungile plimbări ale lui Pascal prin cartierul său, cot la cot cu noul său prieten, întâlnește o fetiță cam de aceeași vârstă – în realitate, sora lui, Sabine Lamorisse – ce ținea în mână un balon albastru. Cele două baloane se atrag aproape magnetic, sfidând dorința copiilor de a se îndrepta în sensuri opuse. O altă interpretare sugerează că filmul este o fuziune de capitalism și creștinism[3], o parabolă a demersului creștinului, în vederea promisiunii mântuirii pe care băiețelul o obține într-o formă metaforică, dacă ne gândim la scena finală în care îl vedem pe Pascal purtat în înaltul cerului de către o mulțime de baloane – obiectul în care a investit dragoste și loialitate sau, potrivit analogiei, credință.