Am privit cu reticenţă cartea Mihaelei Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă, atunci când mi-a fost cadorisită, fiindcă mi s-a părut nefericită expresia „ficţiune amoroasă”, un moft teoretic. Din primele pagini, autoarea explică această alegere terminologică, spunând că o preferă conceptului de „literatură de dragoste” pentru că desemnează o construcţie ficţională ce depăşeşte mediul prozei. Un motiv insuficient, căci toate celelalte exemple, deşi depăşesc proza, nu depăşesc literatura. Passons însă peste opintelile terminologice pentru a ne opri asupra justificării subiectului ales, şi anume predilecţia cititorilor pentru acest tip de ficţiune, motivată de „potenţialul ei imersiv”. Aici autoarea insistă, şi va tot insista asupra acestui aspect pe parcursul analizelor ulterioare, asupra imersiunii hedoniste pe care o privilegiază acest tip de ficţiune. Uşor didactic – la baza textului se află un curs despre literatura erotică – volumul propune, în prima parte, explicarea termenului „eroticon”:  „ficţiune sumativă” şi „o imagine vizuală concentrată”. Dimensiunea vizuală a discursului erotic este una din ideile cele mai atrăgătoare ale lucrării, pentru că presupune o înţelegere non-narativă a ficţiunii, o înţelegere adresativ-contemplativă a cărei artificialitate inerentă este una din condiţiile construcţiei ficţiunii amoroase. Picturalitatea primelor eroticoane este subliniată pentru susţinerea dimensiunii vizuale a acestui tip de ficţiune: fereastra, cadrul-limită din romanele cavalereşti, este înlocuită de teatrul seducţiei în romanele libertinajului, fapt interpretat de autoare drept reconfigurarea ficţiunii amoroase, o reconfigurare raţionalistă, pentru că discursul verbal – şi aici marchiza de Merteuil este arhetipul vanitoasei magiciene a limbajului – înlocuieşte dimensiunea iconică. De luat în considerare concluzia de la finalul primei părți a volumului, la finele discuției despre Don Juan și despre  devalorizarea feminităţii prin tradiționala istorie e Evei:

Din nestăvilită pasiune, iubirea devine estetică punere în scenă, unde îndrăgostirea (bruscă şi, pe cât de implacabilă, pe atât de „naturală”) este înlocuită cu seducţia (lentă, strategică şi ritualizată cultural.) (p. 104)

eroticon-tratat-despre-fictiunea-amoroasa-mihaela-ursaCea de-a doua parte a volumului, Erotologii, începe prin prezentarea fantasmei adevărului în iubire, căutat cu asiduitate de personajele îndrăgostite ca formă de înţelegere a pasiunii amoroase, ca sursă afectivă şi ca „ficţiune utilă”. O primă erotologie propusă este mitul androginului – cu toate lecturile inadecvate ale Banchetului, din perspectiva comentariului lui Ficino, urmată de o altă temă fertilă însă distorsionat receptată: cea a iubirii platonice. Cea de-a patra erotologie, iubirea blestemată, pentru care exemplul este romanul La răscruce de vânturi, propune împlinirea erotică în şi prin violenţă, iar aici autoarea îl invocă pe Bataille şi erotografia sadică şi conchide că toate aceste erotologii se articulează în jurul nemuririi, acest lucru fiind posibil datorită înţelegerii morţii drept „şansă reconstitutivă”, de unde şi denumirea de teorie thanatică. Traversând celelalte erotologii, se remarcă și o interesantă analiză a legăturii dintre semantică şi pasiune, unde prima o determină pe cealaltă, mai exact nivelul discursiv declanşează şi condiţionează pasiunea erotică, aşa cum se-ntâmplă, de exemplu, la Tolstoi, unde dinamica amoroasă dintre cei doi amanţi este punctată şi de comentariile lexicale asupra teminologiei iubirii.

În ultima parte a cărţii (şi cea mai interesantă), autoarea discută „poetica kitsch a sufletului”. Pasajul reprodus mai jos defineşte tipul de raport instalat între ficţiune şi emoţia declanşată de aceasta în cazul particular al ficţiunii amoroase:

Nu sensul peiorativ al kitsch-ului trebuie reţinut aici, ci sensul său fundamental spe(cta)cular: mai multe decât alte forme de artă, kitsch-ul trăieşte din relaţia lui cu (cel puţin) un spectator emotiv. Ieşirile succesive ale autorului dintr-o lume centrifugă în alta (din lumea amintirii în lumea scrierii şi din lumea scrierii în lumea lecturii unde se vede scriind şi se emoţionează în faţa scenei autoscopice) sunt tot atâtea piedici întinse tragicului. Fără ele, personajul ar evolua către tragic în interiorul lumii sale.

Privirea kitsch, distanţa teatral-emoţională a spectacolului identităţii smulg şi împing personajul către următorul grad de realitate, nelăsându-l să adere perfect la propria lume, aşa încât el ajunge cel mult dramatic. Flaubert confirmă, într-o scrisoare, dependenţa emoţiei de cheia individualistă şi de obligaţia retrăirii ei afectiv-scriptice: „Tu-mi spui că am iubit-o cu adevărat pe femeia asta. Nu-i adevărat. Doar că, în timp ce-i scriam, cu talentul meu de a mă emoţiona în faţa condeiului, îmi luam rolul în serios; dar numai în timp ce îi scriam. Multe lucruri care mă lasă rece când le văd sau când alţii îmi vorbesc despre ele, mă entuziasmează, mă irită, mă rănesc dacă sunt eu cel care vorbesc despre ele şi mai ales dacă scriu despre ele. (p. 184-185)

Cartea Mihaelei Ursa este, dincolo de didacticismul inerent unui discurs la bază profesoral, o analiză inedită şi pe alocuri strălucită a ficţiunii erotice (expresia „ficţiune amoroasă” parcă nu convinge deloc), iar analizele din ultima parte şi în special discuţia despre Lolita au fost, în spiritul volumului, seducătoare.

Titlu: Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă
Autor: Mihaela Ursa
Editură: Cartea Românească
Colecție: Critică și Istorie Literară
An: 2012
Pagini: 216

surse foto: 1, 2