Prea mult întuneric, Doamne! – este afirmația care dă titlul unei cărți a profesorului Radu Ciuceanu, fost deținut politic. Sunt patru cuvinte și un semn de exclamare (pus poate din disperare sau, din contră, dintr-o credință greu de zdruncinat) care descriu un regim opresiv, bazat pe teroare, nemilos, criminal. Comunismul românesc e o rană încă deschisă. Oamenii care au ieşit în ’89 la lumină nu vor să-şi aducă aminte că au stat faţă-n faţă cu dezumanizarea. Şi totuşi, e greu de crezut că salvarea se poate naşte din suferință. Dar uneori se întâmplă. Cine i-a salvat pe foștii deținuți politici de mutilarea sufletelor? Pe unii, curajul. Pe alții, Iisus. Iar pe alții, Iisus și poezia. Este (și) cazul poetului Radu Gyr.
Născut la 2 martie 1905, la Câmpulung, Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a stat 20 de ani în închisori: la Tismana, la Miercurea Ciuc, la Târgu Jiu, la Jilava și Aiud – în timpul dictaturii regale, antonesciene şi comuniste. Înainte, fusese un reprezentant de seamă al Mişcării Legionare, alături de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu şi Vasile Voiculescu, fiind inclusiv autorul imnului neoficial al Mişcării: Sfânta tinereţe legionară. Tinerii, în principal, erau atraşi de acest curent politic specific vremii, aveau interese şi aspiraţii comune. În memoriile sale însă, ÎPS Bartolomeu Anania povesteşte: cântăreţ „oficial” al Gărzii de Fier, Radu Gyr era foarte puțin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndrăgostit romantic de o idee romantică. Fireşte, posteritatea a hotărât cine sunt sfinţii şi cine sunt păcătoşii istoriei şi a concluzionat că extremele sunt periculoase. Şi nu a greşit. Însă, indiferent de cum ar acţiona, oamenii nu sunt făcuţi pentru a-şi plăti cu viaţa trecutul. Mai presus de toate, oamenii nu sunt făcuţi pentru a ucide oameni.
Dar Radu Gyr a trăit în vremurile minţilor bolnave şi ale sufletelor întunecate. În 1958, după ce ispăşise deja 12 ani de detenţie politică, fiind încadrat de regimul comunist în „lotul ziariştilor”, a fost condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de justiţia comunistă un act de instigare la adresa regimului. O condamnare ,,în numele poporului”, un drum al pieirii spre temniţele de la Aiud.
«Cât?», m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului. «Douăzeci şi cinci», i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi o dată cu cele de la una. «Eu sunt condamnat la moarte», m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă. «Dar nu te execută, am protestat eu.» «La moarte sunt condamnat», a repetat poetul, gândind că eu n-am înţeles sau că nu-l cred. «N-ai teamă, nu te împuşcă!», am stăruit eu cum am putut. «Dumnezeu ştie!», a conchis el cu ochii în tavan şi mâinile a îndurare (Valeriu Anania, ,,Memorii”)
Radu Gyr a scăpat de condamnare în urma intervenţiei prietenului său, Mircea Eliade, care îl cunoştea pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei, acesta din urmă influenţându-l pe Dej în vederea eliberării poetului.
Cu toate acestea, în urma lui rămân poeziile de o sensibilitate aparte, crezuri ale unei întregi generaţii de tineri supuşi reeducării prin teroare. Interesant este faptul că, între ziduri, poeziile erau purtate în suflete şi-n gânduri, uneori scrijelite în pereţii reci, hârtia şi pixul neavându-şi locul într-o lume menită să distrugă spiritul uman.
Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine. (Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe)
Omul este fragil. În faţa încercărilor celor mai grele, piere, dacă nu are de ce să se agaţe. Frigul, foamea şi durerea i-au înghiţit pe-atâţia. Miile de trupuri căzute între gratii sunt o confirmare a faptului că moartea nu e selectivă: bocancii loveau în continuare, în timp ce victimele cedau pe rând. Supravieţuirea e miracol. Şi, de asemenea, e dovadă a faptului că doar convingerile cele mai puternice te pot ridica din genunchi. La Gyr, e vorba despre Dumnezeu, prezent în fiecare vers. Citind strofele poetului, parcă îţi apar în minte scene de groază, lumini şi umbre, iar, undeva în capăt, alinarea, regăsirea, visul. Şi te gândeşti că doar credinţa i-a cruţat pe aceşti oameni. Pentru că nu poţi găsi alte explicaţii, mai ales după ce citeşti o strofă din Foamea:
În foamea noastră vâjâie păduri, se cască mări, se surpă munţi din coame. În foamea noastră vâjâie păduri şi parcă din străbuni sau din scripturi, de la-nceputul lumii ne e foame.
Sau două:
În bezna nopţii ne visăm strigoi şi ne-ospătăm cu câte-un hoit fierbinte. În bezna nopţii ne visăm strigoi, dar numai moartea muşcă hălci din noi – ea singură înfulecă morminte.
Cumva, e de înţeles. Versurile lui Gyr se îndreaptă către Cer, acelaşi Cer de la care primise talentul, iar mai apoi puterea. Căci nu e nimic mai frumos decât să le închini imnuri acelora care îţi dau totul.
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist şi ce-nalt părea Crist! Luna venea după El, în celulă şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte, ochii adânci ca nişte păduri. Luna-L bătea cu argint pe vestminte argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură: – De unde vii, Doamne, din ce veac? Iisus a dus lin un deget la gură şi mi-a făcut semn ca să tac.
S-a aşezat lângă mine pe rogojină: – Pune-mi pe răni mâna ta! Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină parca purtase lanţuri cândva.
[…]
Când m-am deşteptat din afunda genună, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulă şi era lună, numai Iisus nu era nicăiri…
Am întins braţele, nimeni, tăcere. Am întrebat zidul: nici un răspuns! Doar razele reci, ascuţite-n unghere, cu suliţa lor m-au străpuns…
– Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele. Din lună venea fum de căţui… M-am pipăit… şi pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui.
(Iisus în celulă)
Aşa a rezistat Gyr, aşa au rezistat şi alţii ca el: gândindu-se că nu erau primii care se zbăteau sângerând. Gândindu-se, constant, la lumina din urmă-a furtunii.
Când eram mică, eroul meu era D’Artagnan. A fost singurul personaj dintr-o carte căruia nu i-am găsit niciun defect. Îi apreciam spiritul justițiar și rolul lui de apărător al dreptății, convingerile, personalitatea și mă întrista faptul că un astfel de om mă impresiona doar între file. Am învăţat însă că lumea e mult mai mare decât credeam eu, dar şi mai diferită. Că omul poate fi bun sau rău, deşi el e născut din iubire. Cu timpul, am renunțat la ideea că onoarea, demnitatea și curajul își au loc exclusiv în cărți. Iar azi, foștii deținuți politici sunt eroii mei.
Bibliografie:
Radu Ciuceanu, Prea întuneric, Doamne!
http://adevarul.ro/cultura/istorie/radu-gyr-poetul-l-a-coborat-iisus-celula-1_515d765800f5182b85834a97/index.html
http://www.fericiticeiprigoniti.net/radu-gyr/823-radu-gyr-o-viata-traita-intre-poezie-si-suferinta
http://www.romanianvoice.com/poezii/
http://www.fericiticeiprigoniti.net/radu-gyr/137-poezia-lui-radu-gyr-scara-catre-cer-pentru-obiditii-veacului