Despre dialogul transatlantic

Deoarece în ultima perioadă relația dintre statele din spațiul transatlantic a suferit unele încordări (amintesc problema interceptării telefoanelor – între SUA și Germania), cred că e utilă o scurtă recapitulare a contactului între actorii politici internaționali din acest spațiu în secolul XX – un bun motiv pentru a privi cu încredere acest subiect pe viitor. Contactul dintre Europa și America de Nord s-a născut cu mult înainte ca aceste două spații să reprezinte, în același timp, două mari puteri care să joace roluri impresionante în conjuncturile internaționale. Acest lucru este un punct de referință pentru asumarea unei colaborări, care s-a transmis până azi între cele două părți, cu atât mai mult cu cât s-au influențat și și-au impulsionat reciproc dezvoltatea pe diferite planuri. Doresc să abordez câteva problematici și situații istorice de-a lungul secolului trecut pentru a ilustra, pentru sceptici, normalitatea menținerii și chiar întăririi dialogului transatlantic.

Pentru a urmări evoluția unei chestiuni internaționale e necesară încadrarea spațială și stabilirea rolului istoric al fiecărei părți. Pentru acest lucru, accentuez că perioada la care doresc să mă raportez este între anii 1900-2000. Consider că aceasta relevă argumente pentru o colaborare mai strânsă, de lungă durată, între cele 2 spații, acestea fiind legate atât de o lungă tradiție a colaborării, cât și de probleme asemănătoare.

Când vorbim despre America de Nord și Europa este necesar să stabilim o ordine spațială și, implicit, un punct de reper în acest cadru spațial. Punctele de reper identificate cel mai bine cu actorii internaționali actuali sunt Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. În jurul acestora două, nu numai că s-au orientat toate speranțele populației din zonă, ci aceste două repere culturale, politice și economice au influențat până în contemporaneitate o ordine în regiunile respective și la nivel global. Acest lucru poate fi observat cel mai bine analizând puterea celor două modele, în secolul XX, pentru întreaga planetă.

În primul rând, din punct de vedere fenomenologic se remarcă, atunci când privim portretul celor doi actori internaționali – SUA și UE –, principalele diferențe de profil, pe care le putem defini în funcție de formația istorică și de obiectivele pe termen scurt, respectiv pe termen lung. Astfel, până în secolul XX balanța de putere se înclină în mod vizibil în favoarea Europei, care este însă profund divizată, pe când America de Nord este în continuă mobilizare, dezvoltare și afirmare. Aceste procese avansează până în punctul critic – începutul secolului –, când se prevăd zorii unei noi epoci, care prefigurează SUA ca superputere economică și o inevitabilă uniune europeană, care să pună în mișcare  extraordinarele modele europene într-unul singur, pentru a face față noii epoci. Așadar, încercări noi pentru timpuri noi. Consider că la începutul secolului XX balanța de putere nu înclină cu totul în favoarea Statelor Unite deoarece parcursul acestui secol ne prezintă evenimente desfășurate pe teritoriul european, cu impact extraordinar asupra întregii lumi, dar însuși acest fapt ilustrează securizarea ascensiunii actorului american.  Sunt esențiale interacțiunile dintre cele două părți, care, spre sfârșit de secol, au deschis calea restului lumii spre scena internațională prin puterea modelului și a rezultatelor. Sigur, obiectivele fiecăruia diferă, iar competiția pentru întâietatea puterii la nivel internațional este de prim ordin, aceasta fiind o perioadă în care apar noi competitori, ceea ce impune o mobilizare superioară oricăreia din trecut.

Privind aspectele sociale la nivelul fiecăreia dintre cele două puteri, se identifică laturi interesante, ce influențează modul de acțiune al acestora, care fie le diferențiază, fie le face asemănătoare până la acord. Încă de la începutul secolului – cu precedente bine întemeiate în veacul anterior – cele două părți întâmpină probleme legate de minoritățile aflate în componența lor. În Statele Unite, grupul principal este afro-american, iar pe parcurs minoritățile devin numeroase prin puternicul val de imigrare din secolele XVIII-XIX, pe când în Europa un focar de conflict este reprezentat de evrei, pentru ca progresiv să li se alăture rromii, precum și valul de populații sărace care migrează în interiorul Europei, provocând, prin însuși faptul migrării, conflicte cu populația stabilă din teritoriu.

Abordând, pe scurt, tema imaginarului colectiv, poate fi amintit că în componența originară a statului american stă un element de coeziune foarte important, și anume Constituția Statelor Unite, în jurul căreia gravitează: identitatea americanului, maniera de a percepe dreptatea și un obiectiv rezonabil pe parcursul vieții acestuia în cadrul societății – fapt ce consolidează principiile individualismului și pluralismului în sânul societății americane (cu caracter moral).[1]  Pe de altă parte, în Europa lucrurile au stat puțin altfel. Deși un spațiu cu populații diverse, Europa a reușit să-și înrădăcineze trei principii/caracteristici originare: libertatea, religia creștină și caracterul civilizatoriu. Oricât de mare impact ar crea acestea, ele sunt îndeajuns de vagi încât să lase loc interpretării. Spre exemplu, apare o problemă în ceea ce privește coordonarea unui asemenea izvor de cultură și civilizație. În secolul XX, conducerea a fost identificată cu integrarea și conducerea colectivă.

Pot fi găsite, în continuare, două moduri de a acționa politic și două mottouri: pluralism – integrare, care reprezintă punctul central al acestei prezentări. Deoarece America de Nord și Europa, cu nucleele lor aferente, sunt identificate în general cu Vestul/Occidentalismul, iar ultima denumire are, în general, o conotație peiorativă[2], consider necesară o dezambiguizare a noțiunilor. Autori precum Samuel P. Huntington, Olavo de Carvalho sau Gregor McLennan au încercat teorii provocatoare[3], mai mult sau mai puțin vagi, mai mult sau mai puțin optimiste. Însă, fie că ne referim la un nou conflict între civilizații, la linia de bifurcație între conservatorism și liberalism, sau la multiplele nuanțe ale pluralismului, trebuie avut în vedere și un anume caracter constructivist al relațiilor internaționale, mai cu seamă acum – la început de secol XXI –, pentru că ne angajează, prezentându-ne deopotrivă noi provocări și posibilități de a le face față. Rodney Bruce Hall, odată cu teza sa constructivistă, descrie identitatea colectivă dintr-un stat, ajutându-se de Max Weber, prin asocierea acțiunii sociale cu încrederea într-o ordine legitimă; prin urmare, spune el, dacă vrem să înțelegem ordinea la nivel internațional, trebuie să înțelegem apariția noilor legitimități.[4]

Dacă problemele amintite anterior ale celor două spații sunt asemănătoare, dar sunt văzute în mod diferit din interior, dacă lumea actuală le vede ca doi actori aparținând aceluiași spațiu, iar obiectivele fiecăreia sunt în mare aceleași – apărarea securității și a intereselor cetățenilor, precum și a democrației –, consider că putem vorbi de o justificare a unui acord solid de prietenie, cu obiective pe termen lung. Am amintit puterea celor două „motoare de acțiune” în secolul XX, însă un rol important în această perioadă l-au avut și Liga Națiunilor, respectiv Consiliul Europei, cu referire la spațiul european și Organizația Statelor Americane, pentru spațiul american. Pentru apărarea drepturilor omului, aceste organizații au avut și au un rol foarte important, mai cu seamă prin înființarea celor două insitutuții: Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) și Curtea Inter-Americană pentru Drepturile Omului (CIADO).

Dacă în secolul XX scena internațională a fost întreținută de America de Nord și Europa, pe ea au pășit – precum spuneam – treptat, alți actori. Acum, la început de secol XXI, cei doi mari jucători politici nu-și mai pot permite un astfel de lucru, mulțimea forțelor politice fiind de o greutate însemnată; însă cum este posibil un astfel de lucru în societăți de o diversitate precum cea din Europa, mai întâi, și apoi cea din Statele Unite și de ce contează atât de mult relaționarea lor?

America și Europa, acești doi „misionari” ai democrației, sunt două construcții societale având la bază acordul tacit între guvernați și guvernanți. Însă, deși în aceste două spații individul a prevalat în construcțiile economice, politice și culturale, „gândirea colectivă” a părut să ignore în repetate rânduri fenomene sociale din imediata apropiere, precum sunt binecunoscute și prezente chiar și acum.

Tocmai acest corolar al întregului ansamblu – individul – trebuie avut în vedere în găsirea unor soluții. Nu mai este vreme de sprijinit interesele majorității, ci trebuie apărate cu orice preț drepturile fundamentale ale omului, fiecare dintre acestea.[5] Problematicile punerii în practică nu pot fi evitate, însă se poate lupta împotriva confuziei, ignoranței și disprețului pentru necunoscut.