de Florin Ioniță
Condiție, aflu din dicționar = situație socială a cuiva; loc în societate. Pentru mine, termenul sună puțin cam pretențios. De aceea, mi-e greu să spun care ar trebui să fie locul în societate al unui grup atât de eterogen (nu folosesc termenul în sens peiorativ) precum cel al profesorilor. De altfel, mărturisesc, nici nu m-a prea interesat problema asta. Să fie din egoism, să fie din comoditate? Așa că, în cele ce urmează, nu intenționez să generalizez. Voi vorbi doar despre mine. Și nici despre mine cu foarte mare convingere, pentru că în timp (și de cât timp sunt profesor!), constat azi, mi-am mai schimbat părerile. Totuși voi încerca să explic pe cât mă pricep. Așadar…
Ce (știu sigur că) nu sunt
În primul rând nu sunt dascăl! Nu sunt (de aici urmează reminiscențele profesorului de română) Domnu’ Trandafir, nu sunt domnul Vucea, nu sunt Clăiță (vă mai amintiți de Budulea Taichii?) și, era gata-gata să zic, nu sunt nici domnișoara Cucu, dar asta chiar că nu se poate! Era să uit, nu sunt nici belfer, așa cum erau considerați ironic-compătimitor profesorii din interbelic (poate l-ați întâlnit pe domnul Hortopan, sau pe Popovăț, sau pe Michael Leonard Nicolescu-Dîmbovitza din romanul Parada dascălilor al lui Anton Holban). De toate astea sunt absolut sigur.
Ce (absolut sigur) n-aș vrea să devin
Aici e chiar ușor. Dar și mai ușor este să citez pe câțiva dintre elevii mei din generațiile trecute care își povestesc experiențele de la examenul de bacalaureat (pe stil vechi). Le-am extras dintr-un text publicat acum câțiva ani în Dilema, dar încă sunt actuale.
Mi-a s-a reproşat, la examenul oral de română, că port blugi, şi ca urmare am primit nota 9,50 şi nu 10 cât aş fi meritat; profesoarele mi-au mai spus că vor cere şi sancţionarea dirigintelui care nu m-a învăţat cum să mă îmbrac la o asemenea sărbătoare.
Biletul extras îmi cerea să caracterizez un personaj dintr-un roman de Marin Preda, la alegere; eu l-am ales pe Ilie Moromete, pentru că citisem romanul cu mare atenţie, dar doamnele profesoare mi-au spus că s-au plicitisit şi de personaj, şi de roman şi să aleg altceva, că doar n-oi fi citit o singură carte din creaţia unui autor aşa de important. Şi a trebuit să improvizez pe loc un răspuns despre Petrini. Citisem doar o parte din Cel mai iubit…, dar le-am dus cu vorba şi mi-au dat 10. Dacă ştiam că aşa stă treaba, nu-mi mai băteam degeaba capul cu Moromeţii.
Trebuia să prezint trăsăturile prozei romantice, prin referire la o operă literară studiată; şi am ales Alexandru Lăpuşneanu, dar o doamnă mi-a spus că nu-i bine, că e o nuvelă clasică şi că altădată să învăţ ca lumea pentru examen. Mi-a dat 8. Apoi a ieşit pe hol, să fumeze. Bine că altădată n-o să mai fie.
Cât am vorbit despre raportul autor – eu liric, doamna s-a uitat ba la ceas, ba pe fereastră. La un moment dat m-a întrerupt şi mi-a cerut să-i recit o poezie, oricare. Ştiam, dar m-a luat prin surprindere şi m-am bâlbâit. S-a uitat cu milă la mine şi mi-a dat 6.
N-aș vrea să povestească vreodată cineva despre mine așa ceva!
Ce (cred că) sunt
Profesor, desigur. Nici mai mult, dar nici mai puțin decât atât. Nu cred că meseria de profesor este una specială, ca nicialta, citez aici pe un distins fost ministru al educației. În fond, pentru tot ce vrei să faci bine (ori măcar onest) este nevoie, mai ales, de mult efort și abia apoi, poate, și de (puțină) vocație. Cu ea (cu vocația) se pare că te naști, dar cum să-ți recunoști la timp chemarea, încât să profiți de ceea ce s-ar zice că te individualizează de cel/ cei de lângă tine? Unii încep prin a povesti ceva gen încă de când eram în clasa întâi am visat să devin medic, să salvez oameni/ judecător, să fac dreptate… Copii precoci! Eu am visat să fiu… pompier! N-a fost să fie. Când am devenit profesor, habar n-aveam ce și cum. Nu m-a învățat nimeni. Și nici nu cred că te-ar putea învăța cineva să fii profesor. S-a nimerit să mă descurc. Singur, de capul meu. Cu muncă (destulă), cu (ceva) șansă, cu (foarte multă) plăcere… Uneori am și confirmări că m-am descurcat acceptabil și atunci mă bucur, alteori (cel mai adesea) nu, și nu-s chiar vesel, dar nici trist. În fond, de ce-ar trebui să aștepți calificative? Mi-e de-ajuns să mă oprească câteodată pe stradă foști elevi ori să-mi trimită câte un mesaj și să-mi povestească despre ei; cum nu-i obligă nimeni, înseamnă că o fac din plăcere.
Cum ar trebui (poate) să fiu?
Toate profesiile își (de)plâng condiția. Profesorii ne fac oameni, fără ei n-am fi nimic, dar nimeni nu se gândește că trebuie plătiți pe măsură. Medicilor, oameni care salvează vieți, nu le sunt recunoscute meritele, și, ca atare, primesc lefuri mici. Polițiștii, care ne apără de răufăcători, muncesc mult, dar sunt desconsiderați de societate și primesc lefuri mici. Magistrații, păzitorii dreptății, au responsabilități enorme, dar, (ați ghicit?), primesc lefuri mult mai mici decât ar merita. Șoferii…, sportivii…, primarii… Cam pretutindeni, „condiția” profesiei este sinonimă cu renumerația, și cum renumerația este după buget, (adică) mică[1], tot pe aici se situează și „condiția”, sau, mă rog, recunoașterea societății pentru contribuția deosebită pe care o aduc respectivii/ respectivele. Problema este că fără profesori n-ar fi nici magistrați, nici doctori, nici polițiști, nici…, dar fără doctori n-ar fi nici polițiști, nici profesori, nici magistrați, nici…, iar fără polițiști n-ar fi etc., etc., etc. Și cum toți suntem, nu-i așa?, importanți, toți vrem. Când este să dăm însă, ei, atunci mai vedem ce și cum. Tocmai de aceea, în ce mă privește, am încercat să fac abstracție de ce primesc și să încerc să dau pur și simplu (mult?, puțin?, nu știu, asta doar alții pot judeca). Iar ajuns spre final de carieră nu intenționez să schimb nimic în privința asta și, de altfel, nici timp nu prea mai am. Rutină, înțelepciune…?
Florin Ioniță este profesor la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” din București și lector asociat în cadrul unui program masteral la Facultatea de Litere a Universității București. A colaborat/ colaborează la revistele Cahiers roumains d’études littéraires, România literară, Dilema (veche), Observator cultural, Limbă și literatură. Coordonează Colecția „Mari scriitori români” a Editurii Art. A publicat volume despre Ion Creangă și Emil Cioran și a îngrijit edițiile Mateiu I. Caragiale (Opere), Max Blecher (Opere I-III), Urmuz (Pagini bizare). Este, de asemenea, autor de manuale școlare.
_____________________________
[1] I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută