Ne-am luat pe noi cei din copilărie, oamenii dragi și clipele importante și ni le-am așezat pe portative, să ne cânte amintirile. Ne-am adus aminte cum ne-am schimbat prin muzică încă de mici, cum ea ne-a învățat să vibrăm.
Copilăria mea a fost una marcată în primul rând de poveștile pe care mi le citea mama și mai apoi le citeam eu însămi, dar în primul și în primul rând de muzică. Pe lângă muzica pe care o ascultam ca orice copil de vârsta mea, muzică pentru copii sau muzica dance și pop a acelor vremuri, copilăria mea s-a așezat pe portativ încă din clasa pregătitoare. Îmi amintesc și acum momentul când am intrat pe poarta Liceului de Muzică și Arte Plastice „Constantin Brăiloiu” din Târgu-Jiu. Era o zi de primăvară târzie. O doamnă profesoară le vorbea unor copii de aceeași vârstă ca mine despre note, portative și chei. Nu prea știam ce mi se întâmplă, dar ideea mi s-a părut interesantă. A urmat apoi o audiție pentru a mi se verifica abilitățile muzicale, în special urechea muzicală. A fost o adevărată aventură să învăț să cânt din voce, pentru că nu aveam acel simț extraordinar pe care îl au copiii talentați într-ale muzicii. Eram doar un copil muncitor, căruia îi plăcea ceea ce făcea. La un moment dat însă s-a produs un declic și am putut să reproduc și eu ca toți ceilalți colegi ai mei sunetele, fără să falsez sau să îmi fie teamă că voi produce disconfort celor din jurul meu. Concursurile de pian mi-au demonstrat că pot să fac mai multe, că pot să mă auto-depășesc. Dintr-o fetiță băiețoasă, foarte dură și aparent lipsită de trăiri, am învățat să simt muzica prin toți porii mei. De atunci am căpătat deprinderea de a-mi crea scenarii imaginare pornind de la o anumită linie melodică. Următorul pas a fost corul – locul unde, în calitate de corepetitor, puteam fi omul de sprijin pentru colegii mei. Mă identificam cu grupul din care făceam parte și simțeam că fac parte dintr-o echipă adevărată. Copilăria mea pe portativ m-a învățat să fiu disciplinată și organizată, fără însă a-mi da sufletul deoparte. Chiar dacă am lăsat deoparte pianul din clasa a IX-a, când am trecut la un liceul pe profil real, nu am părăsit niciodată muzica – elementul fără de care nu pot să duc la bun sfârșit nimic. (Ana-Maria Anghelescu)
După discurile cu Beethoven ascultate la pick-upul părinților și casetele cu Phil Collins, adevărata revelație muzicală mi-a adus-o… televizorul. În anii ’90, MTV își trăia perioada de glorie. Era un moment în care distincția dintre muzica comercială și muzica bună nu exista, asta fiindcă la televizor chiar era muzică bună. Savage Garden, Alanis Morisette, Natalie Imbruglia, Eagle Eye Cherry, Madonna – da, Madonna. Ray of Light e poate singurul album al ei pe care îl ascult. Când eram în clasa a doua, mi-am scos frumușel toate caietele din dulăpiorul biroului, am pus mâna pe un marker roșu (permanent, desigur) și am înșirat pe poliță toate numele de artiști sau formații care mi-au venit în minte, lăsând foarte puțin spațiu liber. Cam tot pe atunci a venit mania casetelor. Desigur, printre primele s-au numărat Spice Girls (n-are rost să negați, fetelor, știu că toate erați fane) și Aqua, pe care însă am făcut-o cadou unei prietene. Următoarea revelație a venit odată cu apariția walkmanurilor, care mi-au dat pentru prima oară senzația fără de care nu mai pot trăi acum, aceea de a fi complet immersed în muzică. Faptul că pe atunci Pink Floyd mi se părea o prostie… eh, asta e irelevant. (Miruna Bacali)
Am crescut într-o vreme în care muzica avea un fior de autenticitate, în care crea o senzație mult mai intensă. Într-o vreme în care nici nu visam că Youtube-ul este posibil, să se întâmple să prinzi la radio sau tv melodiile preferate era un mare noroc. Cântam prin casă, la celebrul microfon-spray pe care cred că l-a avut fiecare copil, melodiile Mădălinei Manole, Laurei Stoica sau ale Monicăi Anghel. Muzica e magie. Altfel, cum am putea explica felul în care ritmurile unei melodii răscolesc fluturi în stomac, cum versuri pe care nici nu mai știai că ți le amintești spun dileme și povești de acum aproape douăzeci de ani. Dau viața mea pentru o iubire a fost una dintre revelațiile copilăriei mele, unul dintre acele momente în care mi-am dat seama că altfel nu are rost să iubești. Pe oricine. Orice. Dar poate cea mai intensă amintire muzicală a copilăriei mele este, însă, o zi de vară, când aveam vreo șapte ani și tata pusese Lambada la magnetofon (!). Era soare și dansam prin curte cu surorile mele și îmi imaginam că sunt cele mai frumoase cuvinte și ritmuri care se puteau inventa. Și timpul avea toată răbdarea din lume… (Simona Barbu)
M-am îndrăgostit cu adevărat de muzică în vremea primelor iubiri. Aveam 17 ani când am ascultat o piesă de la Muse și am fost trasă într-un turbion infinit. Atunci a fost, pentru mine, ziua 1, momentul 1. Dar încă de dinainte să am prima amintire am fost fermecată de muzică. Îmi povestea mama că atunci când îmi dădeau dinții nu mă putea adormi decât dacă îmi punea Michael Jackson. Iar în grădiniță mințeam cu nerușinare că știu să cânt la vioară, pentru că încă de atunci îmi doream și îmi promiteam că o voi face (au trecut douăzeci de ani de atunci, oare când?). În copilărie așteptam sărbătorile cu nerăbdare nu numai pentru mâncare, ci și pentru că ascultam CD-uri cu colinde interpretare de coruri (corurile a cappella, marea mea slăbiciune), Beatles și apoi muzică clasică. Alături de frații mei mai mici, mai și puneam an de an în scenă adevărate spectacole de teatru și muzică și supuneam toate neamurile la mult prea multe minute de ascultat variante nu foarte reușite ale mai sus menționatelor colinde. În generală am avut și perioada ASIA, Andre, 3SE, Animal X. Am avut și perioada Enrique Iglesias, Celine Dion, Destiny’s Child și Shakira. Și râd și eu acum, ca toată lumea, de acele momente din copilărie. A fost și momentul Vama Veche, pe care îi vedeam mereu pe scenă și în spatele ei cu ai mei și pe care i-am iubit atât de mult încât după ce s-au despărțit am refuzat să mai merg la vreun concert al celor două trupe nou formate. Când am crescut puțin, am început să stau din ce în ce mai mult în bucătărie cu ai mei și prietenii lor, ascultând Guns N’ Roses, Queen, Aerosmith, Metallica și AC/DC. Destul de variat, pentru că în copilărie mi-a fost pusă muzică pe portativ. Când aveam 17 ani însă am ascultat pentru prima oară Starlight. Și am luat eu creionul în mână. (Ana Mănescu)
Muzica a fost mereu prezentă în viața mea. A început cu un casetofon la care tata punea Phoenix și Abba, iar mama, melodii folk, cu mine care nu știam încă să scriu și mâzgăleam caiete întregi imaginându-mi că transcriu anumite versuri. Mai târziu puțin, mi-am format propriile gusturi muzicale. Aveam primăveri liniștite în care ritualul era să îmi petrec serile cu geamurile larg deschise, ascultând muzică ore în șir. A venit apoi perioada concertelor, în verile în care se strângeau sute de tineri în parc și ne simțeam liberi. Muzica ne unea și ne făcea eterni. Am fost învățată cum să simt ce ascultam, cum să disting instrumentele, aveam momente când făceam abstracție de orice și îmi partajam în minte melodiile, încercând să înțeleg ce cânta fiecare instrument în clipa aceea. Am stat o perioadă cu o chitară acasă și mi-am tocit degetele, dar am fost prea leneșă să continui și m-am gândit că oricum avea cine să cânte și o făcea oricând mai bine. De multe ori am susținut cunoscuți care erau pe scenă și eram una cu ei. Timpul a trecut prea repede și amintirile mele sunt corelate cu diferite melodii, mi le-am așezat în cutii și le-am pus etichete, de parcă m-ar epuiza să le văd de fiecare dată, dar, în cazul în care vreau să retrăiesc un fragment din ce a fost, ridic capacul și îmi ascult viața. (Teodora Vasile)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.