alter. ego., publicat în 2014, la editura Herg Benet, este un roman care a început să îmi placă încă de dinainte de a apărea pe hârtie. Am ajuns să îl cunosc în cel mai banal mod posibil, prin intermediul reţelelor de socializare. Eu am început să îl aştept şi să mă ataşez de el, el a adus o lumină nouă asupra unor aspecte ale vieţii şi mi-a oferit în dar o prietenie frumoasă. Pentru că prima dată am cunoscut scriitoarea Ana Mănescu şi apoi omul din spatele acestui talent.
Încă din primele rânduri citite este transmisă o atmosferă destul de apăsătoare, determinată de ritmul accelerat al introspecţiei personajului principal, Sonnja, o tânără dominată de obsesii puternice. Trăieşte la maximum fiecare secundă şi iubeşte puternic persoanele importante din viaţa ei. Se refugiază în dragoste, deşi conştientizează că îi provoacă fiori atât de plăcere, cât şi de tristeţe, care o sfâşie şi îi transformă fiinţa în nenumărate moduri. Pentru că, până la urmă, acest roman urmăreşte îndeaproape metamorfozele ei. Tinereţea este despre găsirea adevăratei identităţi, despre căutare şi eşec, despre frica de o altă încercare nereuşită, dar, într-un final, poate că este singura perioadă în care fericirea nu se leagă de câştiguri materiale, ea este doar o oportunitate de care trebuie să se profite. De aceea, Sonnja ar putea părea un personaj pervertit de pasiuni carnale, alcool şi droguri uşoare. Dar ea reprezintă curajul vârstei la care orice este posibil, sexualitatea unei fiinţe care nu se teme de nou, profunzimea celei pentru care sentimentele nu au cum să lipsească într-o relaţie, care analizează prea mult şi are speranţe prea mari de la orice o înconjoară.
Sunt hipnotizată şi nu vreau să mă trezesc. Totul va fi bine. Totul se termină mereu cu bine. Dar tu nu crezi în asta, eşti sceptic şi te temi de tine şi de mine. Deci pleacă. Te iubesc, dar, serios, pleacă. Tu cauţi perfecţiunea, eu am găsit frumuseţea. Tu vrei nemurire, eu stăpânesc clipa. Lumea mea e mai mare. Lumea mea e minunată în ruinele ei.
Romanul are pasaje copleşitoare datorită lungilor puseuri de imaginaţie, determinate uneori de anumite substanţe, alteori de firea Sonnjei, care tinde să fie prea contemplativă. Mintea personajelor pluteşte în lumi fantastice, guvernate de erotism şi tragism în aceeaşi măsură. Atunci tânăra este în elementul ei, are curajul de a-şi dezvălui pe deplin sentimentele pe care de obicei şi le ascunde sub masca indiferenţei, ştiind că ele nu îşi au locul în povestea pe care o trăieşte. Totul e mult prea complicat, nici măcar personajele nu sunt stăpâne pe situaţie.
Vreau să scap de tine, nu auzi? Ce dracu’ faci? Am trăit o mie de ani şi nu te-am văzut o singură dată fumând, iar acum îmi inunzi scorburile cu fum? Te ascunzi în fiecare, intri rapid în ele şi mă umpli. Frenetic. Psihotic. Euforic. Orgasmic…
Fie, rămân în aer, lângă tine, pasăre a paradisului meu bolnav.
Cititorul se poate simţi şi mai confuz. I se dezvăluie un tablou în care protagoniştii nu sunt deloc limitaţi de normele societăţii, la care mulţi dintre noi ne raliem. Ei sunt destul de libertini sau lipsiţi de raţiune încât să fie vulgari şi gălăgioşi, să se iubească fără să îi pună etichete relaţiei dintre ei, să se revolte în faţa oamenilor din jur, care nu îi susţin în visare şi care au ajuns să fie guvernaţi numai de obiectele pe care îşi doresc să le posede. Sonnja se dovedeşte că are trăsături de caracter care se confundă cu cele ale bărbaţilor din viaţa ei. Până la urmă nu putem să ne dăm seama dacă iubirea a fost reală sau a fost doar o pasiune de moment, amplificată de obsesii, muzică, seri târzii, astfel că părea un sentiment etern.
Cu toate acestea, poveştile trăite de Sonnja sunt mereu corelate cu anumite bucăţi muzicale sau trimiteri literare. Fiecare capitol are astfel de mottouri. Aceastea sunt asemenea unor chei de lectură, rezumă în câteva rânduri trăirile profunde ale personajelor din rândurile care urmează. Peisajul este unul urban, iubirea desfăşurându-se în Bucureştiul modern, între blocuri gri, pe bulevarde pline. Apartamentul de la etajul 9, din centrul oraşului, este asemenea unui turn de fildeş. Acolo Sonnja iubeşte, urăşte, respiră fumul gros de ţigară sau se mulţumeşte cu răsuflările calde ale lui V. Îşi ascunde povestea de lumea prea mare, atât de superficială.
Cred că unul dintre cele mai profunde capitole este eu sunt cea pe care nu o cauţi. Se regăseşte în el disperarea unei fete care reuşeşte să îşi transforme fiinţa în funcţie de oamenii pe care îi are alături. Spune sunetele pe care ei ar vrea să le audă, se mişcă în ritmul dictat de ei, iubeşte numai cât este lăsată să îi iubească. Îşi dă seama că ar vrea să fie puternică, să poată să aibă orice situaţie sub comanda degetului său mic. Este tânără şi are atâtea posibilităţi în faţă. Poate fi oricine îşi doreşte. Dar de multe ori greşeşte.
Spre final, ni se sugerează că Sonnja a reuşit să scape de marile sale obsesii care îi măcinaseră atâtea nopţi. Pentru a se marca transformarea, personajul este numit acum Ana, un nume simplu. Ea urmează să îşi petreacă liniştit seara, alături de prietenele sale. Se confruntă cu seninătatea naivă a omului care a trecut peste mari încercări, pare că nimic nu o mai poate doborî. Dar autoarea este o mare mânuitoare a ciclicităţii. La uşa fetei apare un posesor necunoscut al unor ochi albaştri, reminiscenţe ale vechilor obsesii. Putem spune că niciodată nu putem scăpa cu adevărat de aspecte profunde ale caracterelor noastre. Mai simplu spus, mereu vom urî şi iubi parcă aceleaşi lucruri, dar ambalate în carcase diferite?
O urmă din esenţa noastră rămâne şi după cele mai şocante transformări. Metamorfozele noastre nu sunt niciodată complete, vezi tu?
Până la urmă, cred că tinereţea este o perioadă în care ne permitem să ne cunoaştem cu adevărat, să greşim, să regretăm şi să renaştem şi să continuăm ciclul. Atunci timpul este de partea noastră şi avem impresia că suntem eterni. Iar Ana Mănescu ne spune: Păstrează-ţi esenţa şi iubeşte. În ordinea asta.
Titlu: alter.ego.
Autor: Ana Mănescu
Editură: Herg Benet
Colecție: Radical din 7
An: 2014
Pagini: 214