Prietenia în literatură – iubire și eternitate

Într-o societate din ce în ce mai pragmatică, probabil ar putea părea nefiresc să vorbim, printre altele, despre prietenie. Nu mă refer aici la lista nesfârșită de contacte din telefon și, cu siguranță, nici la cea din rețeaua albastră. Vorbesc despre prietenie în esența ei, prietenia ca valoare umană, ca sentiment de care, spun marii specialiști, depinde ființa umană. În fond, ce-ar fi lumea fără idealiști?

Mă gândesc la Antichitate, la Homer, la Iliada. La prietenia desăvârșită dintre Ahile și Patrocle, pe care, sigur, mulți o consideră de cu totul altă natură, dar pe care eu prefer, din varii motive, să o văd strict cum este prezentată de poetul orb. Iau ca exemplu trecutul și implicit literatura, în primul rând fiindcă sunt o retrogradă, dar mai ales pentru profunzimea de-atunci, pe care o descopăr în toate trăirile interioare ale omului, de la furie până la blândețe, de la onoare sau respect până la iubire și răzbunare. Da, găsesc trecutul mult mai puțin superficial decât prezentul.

Ce mă fascinează e că prietenia dintre Ahile și Patrocle pare desprinsă din teoriile lui Cicero.[1] Caracterizată de un puternic respect, de loialitate și de o iubire sinceră, aceasta ajunge la apogeu tocmai în momentul în care Patrocle este ucis de Hector. Fire arogantă și dură, Ahile avusese un alt tip de comportament doar față de prietenul lui, astfel încât moartea sa îl sfâșie pe dinăuntru. Adresându-se mamei sale, zeița Thetis, Ahile mărturisește:

Mamă iubită, e drept că pe voie făcutu-mi-a Zeus. Ce-mi folosește de acum dacă dus îmi e scumpul tovarăș, bunul Patroclu, la care țineam ca la niciun prieten, ba ca pe sine-l iubeam. Ah, de-aș muri chiar acum, dacă nu mi-a fost dat să-l apăr.

Spirit vindicativ, specific de altfel eroilor din toate timpurile, Ahile se întoarce pe câmpul de luptă având drept unic scop acela de a răzbuna moartea prietenului său, scop pe care-l duce la bun sfârșit. Sigur, e un vis îndrăzneţ şi periculos să sperăm la o prietenie legendară ca cea despre care vorbeşte Homer. Alte vremuri, am spune, și, fără îndoială, o prietenie de tip eroic nu prea îşi mai are rostul în zilele noastre, când cele mai multe războaie le purtăm cu noi înşine.

În acelaşi timp însă, uitându-mă în urmă, am convingerea că prietenia e invocată mult prea des, prea rapid, uneori în contexte irelevante. E nedrept faţă de aceia care au încercat să îi ofere un înţeles cât mai profund, care s-au străduit să o descrie ca pe o valoare, nu ca pe ceva întâlnit la fiecare colţ de stradă. Cicero, la care m-am referit mai sus, înţelege prietenia ca o relaţie bazată exclusiv pe iubire, relaţie legată de doi oameni sau cel mult câţiva. Autorul roman aduce în discuţie adevăratele prietenii, caracterizate de o singură regulă de bază: eternitatea. De aceea, să ne lăudăm cu o armată de prieteni nu e neapărat greşit, dar poate ar fi bine să gândim puţin în esenţă.

Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile divine şi omeneşti; poate că, afară de înţelepciune, zeii nemuritori n‑au dat omului nimic mai bun.

Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea.

Calificat drept homo universalis, Cicero vine, în sprijinul teoriilor sale, cu un argument solid, acela că lucrul cel mai însemnat în prietenie e să fii egal cu inferiorul tău. Iar dacă de prietenii adevărate am mai auzit vorbindu-se în societatea modernă, argumentul lui Cicero devine valabil, pentru mine, doar într-un singur caz: Don Quijote şi Sancho Panza. Din nou vremuri de mult apuse, din nou literatură.

În ciuda faptului că ocupă statute diferite unul faţă de celălalt, cavalerul şi scutierul său se completează: în timp ce Don Quijote reprezintă credinţa oarbă, iluzia, nebunia dusă la extrem, altfel una frumoasă, Sancho este cel care ia forma realităţii. În toate aventurile lor, cei doi se descoperă unul pe celălalt. Stimulat la început de promisiunea unei recompense materiale, celebra insulă invocată de Don Quijote, Sancho învață să-și accepte tovarășul de drum, deși nu îl înțelege, deși el știe că morile de vânt, turmele de oi, hanul sunt reprezentări reale și nu ce își închipuie cavalerul.

Am văzut după o mie de semne că stăpânul ăsta al meu e nebun de legat, ba nici eu nu-s mai breaz, căci sunt mai tâmpit decât el, deoarece îl urmez şi-l slujesc, dacă e adevărat proverbul care zice: ,,Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” sau celălalt care zice ,,Nu cu cine te naşti, ci cu cine paşti”. Fiind, aşadar, nebun cum este şi de o nebunie care de cele mai multe ori ia lucrurile drept altele şi judecă albul drept negru şi negrul drept alb, cum s-a văzut când a zis că morile de vânt erau uriaşi, şi catârii călugărilor dromaderi, şi turmele de oi armate ale duşmanilor, şi multe altele de acelaşi soi, n-are să fie prea greu să-l fac să creadă că o ţărancă, cea dintâi care mi-o ieşi în drum pe-aici, este doamna Dulcineea.

Sancho Panza îl lasă pe Don Quijote să-și fundamenteze propria religie, aceea bazată pe încrederea în iluzii.[2] Ar putea părea că îl folosește, într-un fel, pentru a-și atinge propriile obiective. Dar dacă scutierul nu vrea să-l facă pe Don Quijote să înfrunte o realitate despre care știe că-i va zdruncina convingerile? În fond, plăcerile materiale spre care tinde Sancho sunt expresia nemulțumirii sale față de viața pe care o are în prezent, față de sărăcie și de limitare. El se caută pe sine. Don Quijote face același lucru. Iar treptat, cei doi ajung să facă parte unul din celălalt într-o așa măsură încât trezirea la realitate a lui Don Quijote, pe patul de moarte, produce schimbări radicale în ceea ce privește personalitățile amândurora. Don Quijote își dă seama că numele său real e Alonso Quijano, că aventurile, iubirea, curajul sunt povești pe care și le-a creat în minte și care l-au făcut să pară smintit în ochii celorlalți. Acesta este momentul în care Sancho renunță la lucrurile în care credea și devine, dintr-o dată, adeptul vechilor convingeri ale lui Don Quijote. Nu întâmplător, ci ca să-și salveze stăpânul de la un final urât, mediocru, în care idealurile cavalerești și onoarea sunt lăsate în urmă.

— Vai! – răspunse Sancho plângând –. Nu muri, înălțimea ta și stăpâne drag, ci ascultă-mi sfatul și trăiește ani îndelungați, fiindcă cea mai mare nebunie pe care-o poate face cineva în viața asta e să se lase să moară nitam-nisam, fără ca nimeni să-l ucidă și nici ca alte mâini decât cele ale melancoliei să-l dea gata. Hai, nu fi leneș, scoală-te din pat și să plecăm la câmp în straie de păstori, așa cum ne înțelesesem: poate că după vreo tufă avem s-o găsim pe doamna Dulcineea dezvrăjită, cum nici nu s-a mai văzut de frumoasă. Dacă mori de necaz că te-ai văzut învins, dă vina asupra mea, zicându-ți că ai fost doborât pentru că eu l-am închingat prost pe Rusinante; cu atât mai mult cu cât înălțimea ta oi fi văzut prin cărțile cavalerești ale domniei tale că e lucru obișnuit ca unii cavaleri să fie doborâți de alții și cine azi este învins e-nvingător mâine.

Sancho înțelege că, renunțând la lucrurile care-i definiseră viața, Don Quijote renunță la propriul sine. Degeaba încearcă scutierul să evoce aventurile prin care trecuseră împreună, planurile pe care și le făcuseră, odele închinate iubirii sincere, pentru că, în lupta cu realitatea, fostul cavaler pierde.

Și-aș vrea să mor în așa fel ca să se știe că viața nu mi-a fost chiar atât  de anapoda încât să las după mine faima de smintit.

Se prea poate să idealizez prietenia și din vina celebrilor muschetari, eroii mei din copilărie, cărora le-am dedicat zile și nopți. Toți pentru unul și unul pentru toți! a fost deviza sub care mi-am imaginat că-mi voi trăi viața sau cel puțin o parte din ea. Pentru că, dincolo de idealurilor lor comune, D’Artagnan, Athos, Porthos, Aramis erau diferiți și credeam atunci, naivă, că diferențele îi aduc și îi țin pe oameni împreună.

Așa m-am identificat eu cu Jean-Marc, personajul din Identitatea, a lui Milan Kundera, de la ale cărui concepții am plecat, de fapt. El spune: Ceea ce mi-am dorit mereu, încă din tinerețe, din copilărie poate, a fost prietenia ca valoare mai presus de oricare alta. Jean-Marc însă e un om al lumii noastre de zi cu zi. Confruntându-se cu sentimente contradictorii și cu o iubire pe care o crede pierdută, cum ar mai putea el să vadă prietenia altfel decât lipsită de conținut?

Cum a apărut prietenia? Desigur, ca o alianță contra încercărilor vieții, alianță fără de care am fi dezarmați în fața dușmanilor. Dar poate că o asemenea alianță nu mai este o nevoie vitală. Trecem prin viață fără prea mari primejdii, dar și fără prietenie. […] Prietenia a devenit un contract de menajări reciproce, pe scurt, un pact de politețe. Ori, este nepoliticos să-i ceri unui prieten ceva ce l-ar putea pune într-o situație incomodă sau neplăcută.

Confruntându-ne cu frustrări personale, cu resentimente și dorințe inutile, cu atitudini egoiste sau superficiale, cu fuga noastră după tot ce-i extravagant și neobișnuit, cum am mai putea noi să vedem prietenia altfel decât lipsită de conținut?