Bolile şi epidemiile au fost prezente în istoria omenirii încă din cele mai vechi timpuri. Ele au influenţat cursul istoriei la fel de mult precum a făcut-o, de exemplu, războiul. Marea epidemie de ciumă izbucnită în 1346 stă drept mărturie pentru acest lucru, ea fiind responsabilă pentru moartea a milioane de oameni şi schimbarea, din punct de vedere demografic şi economic, a întregului continent european în acea perioadă.

După cum era firesc, nici teritoriul Ţărilor Române nu a fost evitat de molime, ele fiind aduse, într-o bună măsură, de valurile de năvălitori ce veneau de la Est – îndeosebi tătarii – sau de soldaţi ai diferitelor armate ce se aflau în trecere. Cu siguranţă că şi marea epidemie de ciumă a făcut victime în rândul populaţiei din Ţările Române, iar epidemiile de ciumă au continuat să apară şi după aceea, la intervale mai mari sau mai mici de timp. Însă niciodată în istoria poporului român nu a fost una mai distructivă şi mai ucigătoare decât cea izbucnită în anul 1813 şi care a fost numită ciuma lui Caragea.

Se pare că molima ar fi venit  de la Constantinopol şi că mai întâi ar fi început în Bucureşti. Presupuşii vinovaţi pentru declanşarea epidemiei par a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s-au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s-a răspândit în tot oraşul. Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lângă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient[1]. Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol[2].

Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sunt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

A muritu până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în câtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în câtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţământu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mânile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu[3].

Se pot observa asemănările cu ciuma de la 1346, mai ales că aceleaşi lucruri le consemnează şi cărturarul italian Giovanni Boccaccio în cartea sa, Decameronul, în capitolul introductiv. Nu era ceva anormal ca oamenii să părăsească oraşele mari în vremurile acestea şi să se retragă în zonele rurale, acolo unde considerau că pot fi mai în siguranţă. Este adevărat că în afara oraşelor erau mult mai în siguranţă, deoarece în aceste cazuri mediul urban este cel mai afectat, din cauza aglomeraţiei, casele fiind înghesuite, și a lipsei igienei şi a unei canalizări corespunzătoare.

Ciuma bubonică este provocată de virusul Yersinia pestis, care se dezvoltă foarte bine în organismul puricilor, principalii purtători ai acestui bacil. Puricii trăiau pe şobolanii ce se găseau în mahalalele insalubre ale oraşelor, iar oamenii intrau mereu în contact cu ei. O cauză foarte importantă, pentru care ciuma bubonică a făcut atâtea victime în timpul marii epidemii din 1346-1352, a fost faptul că oamenii au considerat câinii şi pisicile ca fiind principalii vinovaţi pentru împrăştierea flagelului, astfel că i-au ucis aproape pe toţi, când de fapt aceste animale erau cele ce ar fi putut vâna şi ucide şobolanii, adevăraţii vinovaţi. Desigur, şi lipsa de igienă şi faptul că medicina acelor vremuri se afla încă la un nivel primitiv, plină de misticism, au făcut ca pestilenţa să se răspândească şi să ucidă atâţia oameni.

Dar în vremea lui Caragea cea mai importantă cauză pentru răspândirea ciumei era, cu siguranţă, lipsa aproape totală a igienei. Medicina de început de secol XIX făcuse unele progrese faţă de cea medievală, însă nu putea lupta eficient împotriva virusului în condiţiile în care igiena lipsea cu desăvârşire.

Epidemia a fost atât de gravă încât foarte mulţi medici au fugit din oraş sau au preferat să se ascundă în casele lor, în loc să ajute la combaterea bolii. Ca mărturie ne stau câteva documente emise de Caragea-Vodă cu privire la acest lucru. Într-un document din 24 septembrie 1813, adresat lui Ioan Moscul, biv vel Vistier şi epistat al Epitropiei Obştirilor, domnitorul îi spune că el a orânduit lefuri dohtorilor politiei, nu ca să aibă această numire, ci ca să arate în faptă şi să fie nelipsiţi din politie pentru întâmplătoarele trebuinţe de patimi şi boale. De asemenea, în acelaşi document se arată faptul că înpotrivă însă, suntem pliroforisiţi (adică convinşi), că este destulă vreme decând mai cu toţii lipsesc din politie, arătându-se cu totul adiafori către a lor datorie, şi cei ce au trebuinţă pătimesc[4]. Domnitorul va da poruncă ca medicii să nu mai primească plată, dar după ce ciuma avea să dispară, pedeapsa avea să fie ridicată.

Tot în acea vreme au apărut şi cioclii, acele persoane care duceau carele cu morţi la gropile comunale, deoarece nimeni nu mai voia să se atingă de cei decedaţi; din cauza acestui lucru se puteau vedea cadavre peste tot prin oraşe. Cioclii erau luaţi din rândurile celor care fuseseră bolnavi şi se vindecaseră, şi despre care se credea că nu se mai puteau îmbolnăvi, dar și din rândurile unor oameni marginalizaţi de societate, care nu se sfiau să fure din casele celor morţi sau să facă şi multe alte fărădelegi.

Toţi beţivii, toţi destrămaţi îşi atârnau unu şervetu roşu de gâtu, se urcau într-unu caru cu boi, şi porniau pe hoţia din casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oameniloru şi puneau mâna pe ce găsiau, luau bani, argintării, ciasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugia lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trântiau în caru, clae peste grămadă, şi porniau cu carulu plinu spre Dudesci sau spre Cioplea unde erau ordiile ciumaţiloru. Se încreţia carnea pe trupu, auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari asupra bieţiloru creştini căzuţi în ghiarele loru[5]. (Ion Ghica)

După cum arată şi Ion Ghica, unii cioclii luau şi bolnavi din case şi-i duceau la gropile comunale, înainte ca aceştia să decedeze. În continuare, el zice:

Rare ori bolnavulu ajungea cu viaţă la câmpulu ciumaţiloru. De multe ori o măciucă peste capu făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în doue, trei, zile!Şi poate că acei ucişi astu-felu erau mai puţinu de plânsu, căci mai multu erau de jjale acei aruncaţi vii în câmpu fără aşternutu şi fără acoperământu pe pământulu udu şi îngheţatu. Cale de jumătate de ciasu se auzeau ţipetele şi vaetele nenorociţiloru din câmpulu Dudesciloru!…[6].

Situaţia scăpase de sub control în foarte multe privinţe, la fel cum se întâmplase şi în timpul pestilenţei medievale. Tot Ion Ghica vorbeşte şi despre un incident când unulu din aceşti miserabili fusese ruptu cu dinţii de unu tânăru care apăra cinstea soţiei sale lovită de ciumă chiar în zioa nunţii şi în urma revoltei ciumaţiloru, cari au săritu cu parulu şi au omorîtu zece cioclii, autoritatea în sfârşitu a luatu măsură de a organiza unu felu de serviciu sanitaru.

Într-adevăr, în urma unei revolte se va înfiinţa şi acest aşa-zis serviciu sanitar, iar cioclii vor fi însoţiţi de reprezentanţi ai autorităţilor, care vor striga în dreptul caselor: Sănătoşi copii! Totuşi, acest lucru nu i-a salvat pe unii bolnavi de aceleaşi fapte ale cioclilor, care aveau să-i ducă în continuare în câmpurile şi în gropile pline cu morţi, chiar dacă boala s-ar fi putut totuşi trata într-o oarecare măsură. Atenţia domnului oricum se îndrepta mai mult spre treburile de ordin politic decât spre cele privind ciuma, aşa cum arată şi istoricul V.A. Urechia în lucrarea sa despre Caragea-Vodă.

Tot de la Ion Ghica avem şi o afirmaţie destul de şocantă a unui cioclu, raportând unui superior de-al său:  Azi amu adunatu 15 morţi, dar n-amu pututu îngropa de câtu 14, fiindcă unulu a fugitu şi nu l-amu pututu prinde.

Unii cioclii când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipsiau de-a arunca sdrenţe rupte de la ciumaţi, ca să răspândească contagiunea. Tot din acele scrisori ale lui Ghica aflăm că multe averi şi case mari s-au ridicatu în Bucuresci după ciuma lui Caragea din sculele şi banii bieţiloru bolnavi.

Pentru a combate ciuma, la fiecare poartă se afla câte o şandrama, un fel de gheretă, unde stătea un servitor pus acolo pentru a da pâine, carne şi zarzavaturi. Nimic nu intra în curte, decât după ce era purificat prin fum şi trecea prin vase cu apă sau cu oţet[7]. S-au luat şi unele măsuri cu privire la spiţierii, adică farmacii, care trebuiau să rămână deschise[8].

Epidemia de ciumă a început să se domolească la un moment dat – Ion Ghica spune că în timpul lunii decembrie a anului 1814 –, iar oamenii au început să-şi reia cursul vieţii lor. Oraşele au început să fie repopulate şi curăţate, iar în timp măsurile de igienă s-au îmbunătăţit, precum și medicina, ceea ce a condus la dispariţia ameninţării ciumei.

Ciuma lui Caragea ar fi putut fi controlată mult mai bine, dacă în rândul oamenilor nu ar fi apărut şi acele acte de cruzime şi violenţă împotriva semenilor lor. Lăcomia despre care vorbeşte Ion Ghica, despre palatele şi casele mari ce s-au ridicat din banii furaţi de la bolnavi şi despre faptul că însuşi cioclii împrăştiau boala arată faptul că autorităţile nu au luat o poziţie exactă împotriva bolii, lucru care a dus la răspândirea ei rapidă. Ioan Caragea, după cum spune şi V.A. Urechia, nu a fost interesat în special de combatarea ciumei, cât de consolidarea poziţiei lui politice. Din păcate acestea erau priorităţile domnitorilor din vremurile acelea, şi nu bunăstarea supuşilor lor. Tot din sărăcie şi din neajunsuri cel mai probabil au acţionat şi cioclii aşa. Ciuma lui Caragea a rămas cea mai distrugătoare epidemie din istoria Ţărilor Române şi ultima de o asemenea intensitate.


[1] V.A. Urechia, Din domnia lui Ioan Caragea: 1812-1818, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, Bucureşti, 1900, p. 177.
[2] Ion Ghica, Scrisori ale lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1884, p. 24.
[3] Ibidem, p. 25.
[4] Dr. Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc. Vol. II: 1775-1834, Tipografia Cultura, Bucureşti, 1938, p. 55.
[5] Ion Ghica, op.cit., p. 25.
[6] Ibidem, p. 26.
[7] Ibidem, p. 27.
[8] Dr. Pompei Gh. Samarian, op.cit, p. 568.

sursa foto