August: Osage County – “knockout punches” într-o Oklahoma fierbinte

Ne imaginăm că întâlnirile membrilor unei familii ar trebui să fie evenimente calme, în care se desfășoară melodios amintiri, pe un fundal de iubire și înțelegere. Însă lucrurile nu stau la fel și în cazul în care avem de-a face cu personaje complexe, cu vieți tumultuoase. Atunci când sunt la mijloc multe secrete, care așteaptă numai un moment prielnic pentru a erupe, casa primitoare devine asemenea unui ring de box, în jurul căruia în loc de sfori se desfășoară legături de famiie. Acesta a fost sentimentul pe care mi l-a transmis și filmul August: Osage County.

Apărut în 2013, în regia lui John Wells, filmul dezvăluie caracterele unor personaje extrem de captivante, fiecare având o poveste care ar fi putut constitui subiectul unei pelicule. Acestea se reunesc în urma sinuciderii lui Beverly (Sam Shepard). Deși momentul este unul tragic pentru familia Weston, atmosfera nu este întocmai una solemnă. Ironia și umorul se împletesc foarte firesc cu drama unor oameni care nu își găsesc înțelegerea din partea familiei, totul mulându-se pe decorul ținutului Oklahoma din mijlocul verii, când căldura sufocă orice viețuitoare și face discuțiile în contradictoriu mai greu de suportat.

Beverly devine marele absent al filmului, el creând contextul reîntâlnirii, schimbării planurilor membrilor familiei sale, aceștia fiind nevoiți să se reunească în casa în care unii dintre ei au copilărit, deși fiecare se află în perioade distincte ale vieții. Beverly este prezent fizic numai la începutul filmului, cu o replică foarte importantă, preluată de la scriitorul Thomas Stearns Eliot – Life is very long. Esența acesteia se regăsește pe parcursul întregii acțiuni. Poate că unii dintre noi avem ocazia să trăim mai mult, alții mai puțin, însă cert este că oricine trece prin nenumărate întâmplări speciale. Din păcate, unele dintre ele sunt pline de tristețe. Acest lucru ne face să simțim că anii noștri se scurg extrem de încet, începe parcă să ne fie vag teamă de amalgamul de greutăți pe care va mai trebui să le traversăm până la sfârșit. Mai mult decât atât, oamenii sunt ființe sensibile, care se lasă ușor afectate de diferite lucruri din jurul lor. Supărările nu trec pe lângă noi pur și simplu, nu se scurg precum apa limpede dintr-o cascadă de munte. Sunt mai degrabă un whiskey dur, a cărui urmă încă mai persistă tare, aromată, colorată, pe buza paharului – buza prăpastiei –, căci suntem atât de slabi încât parcă suntem mereu cu un pas mai aproape de ignorarea realului și izolarea în fantezia pe care singuri ne-o creăm. După cum aflăm de la începutul filmului, căsnicia dintre Beverly și Violet (Meryl Streep) era construită pe o fundație instabilă, fiecare dintre cei doi fiind controlat de  dependență – alcool, respectiv calmante. Relativa liniște a cuplului fusese garantată, se pare, de acceptarea ca fiecare să își satisfacă necesitățile de acest fel. Însă iubirea dintre oameni mai poate avea aceeași profunzime dacă mintea lor este plină de ceața nesiguranței, a nervilor, a obsesiilor pe care și le satisfac mereu separat?

În această poveste, Beverly a ales să se elibereze de povara unei vieți prea lungi prin sinucidere. Scurta sa apariție reflectă o profundă stare de extenuare. Se pare că era prins într-un context total nemulțumitor. Era asemenea unui naufragiat, fără alte șanse de scăpare și în compania dificilă a soției. Gestul său nu este unul violent, nu trădează disperare, ci mai degrabă  resemnare lină, precum suprafața apei sub care și-a scufundat existența.

The superb ensemble cast scores knockout punches from start to finish[1].

În tabloul familiei reunite se remarcă mama, Violet, și fiica cea mare, Barbara (Julia Roberts). Rolurile jucate de cele două actrițe impresionează prin tăria caracterelor pe care le interpretează. Fiecare are opinii foarte puternic înrădăcinate, care ajung să se ciocnească și produc scântei puternice. Discuțiile dintre cele două escaladează rapid, transformându-se într-un conflict de mari proporții. Replicile se succed cu repeziciune, sunt tăioase. Se creează un climat total nepotrivit unei înmormântări. Atenția se deplasează imediat de la persoana dispărută din viață. Aceste personaje ilustrează foarte bine imaginea unor adversari în ringul de box. Pare că s-ar lupta cu orice preț pentru a-și impune punctul de vedere. Se folosesc de slăbiciunile adversarului pentru a reuși. Se remarcă pauzele în care își redobândesc forțele pentru un nou asalt. Dar, cum boxerii se îmbrățișează pentru a nu putea fi loviți, și aici putem vedea unele apropieri emoționale în răstimpuri. În cazul de față ele sunt generate însă de unele regrete față de atitudinea total nepotrivită, lipsită de respect, a unei fiice față de mama sa.

De aceea, dar și datorită jocului actoricesc al Juliei Roberts și al lui Meryl Streep, filmul este nominalizat în acest an de două ori pentru Premiul Oscar și Globurile de Aur și o dată pentru BAFTA[2].

Dar, pe lângă acest conflict evident între cele două personaje, vârfuri de lance ale poveștii, ironia este cea care plutește în permanență deasupra tuturor evenimentelor. Este ca o mireasmă răcoroasă care mai destinde atmosfera sufocantă a certurilor, aflată în tandem cu perioada caniculară a anului. Momentul în care masa este servită cuprinde cele mai multe faze comice. Nici măcar rugăciunea nu poate fi respectată pentru că intervin diferite evenimente minore, dar care distrag atenția. Cei prezenți nu sunt obișnuiți cu o atitudine pioasă, ei își poartă mai departe propriile obsesii și se chinuie să păstreze aparențele, să se adapteze situației. Evident este că viața de familie merge mai departe, deși unii oameni dispar.

Se pare că fiecare alăturare în jurul mesei aduce noi scene desebite. Spre sfârșitul filmului, tensiunea se accentuează, spiritele sunt încinse și greu de stăpânit. Violet, Barbara și sora mijlocie se arată din nou incapabile de a comunica eficient. Replicile zboară amenințător între ele precum farfuriile aruncate demonstrativ de către cele trei. Personajele se unduiesc pe culmile nebuniei, nu există respect pentru cei mai bătrâni, nemulțumirile sunt prea mari, dependențele puternice, reacțiile dintre personaje se dovedesc a fi din ce în ce mai complicate, mai bolnăvicioase. Se țipă și apoi se râde, când cineva își face curajul de a-și susține răspicat principiile de viață e ca și cum s-ar arunca la fileu noi stimulente pentru hazul general. Când fiica Barbarei declară că este vegetariană, motivația adusă demontează seriozitatea cuvintelor sale – mâncând carne consumăm și frica animalelor din momentul în care sunt sacrificate. Familia sa se amuză, dar în curând Violet începe să găsească cele mai potrivite replici pentru a-și ataca toate rudele. Sunt atinse cele mai sensibile coarde, femeia este un cap nemilos al familiei, un fel de Big Brother care nici măcar nu a avut nevoie să îi urmărească pe cei apropiați pentru a le ghici slăbiciunile și cele mai rușinoase secrete.

Cred că filmul impresionează tocmai prin modul în care regizorul jonglează cu caracterele personajelor. Parcă în fiecare scenă încearcă să vadă cât poate păși cu ele pe tărâmul nebuniei, cât de mult poate să le forțeze fără să producă o explozie care nu mai poate fi reparată. Căci, deși conflictele par a fi foarte mari, această familie compensează prin umorul pe care îl presară din loc în loc. Sunt aduse laolaltă persoane cu aceleași legături de sânge, dar pe care viața le-a despărțit cu timpul. Istoria ne-a arătat mereu că opiniile diferite pot produce evenimente tumultoase.

You don’t get a vote in who’s in your family And that is the story But John was like God He put this group of people together and thought “Oh, this will get messy”[3].

Consider că August: Osage County este un film-sinestezie. Căldura din acel august al ținutului Oklahoma se simte în replicile personajelor. Nu au răbdare să se asculte, vorbele curg puternic precum razele tăioase ale soarelui. Oamenii sunt obligați să se reuneasă de un eveniment pe care nu l-au putut preveni. Natura nu poate fi oprită, ea trebuie doar suportată, familia nu poate fi schimbată, trebuie doar acceptată. Viața este ca o scenă pe care suntem aruncați. E ca și cum ne-am trezi dintr-odată sub lumina reflectoarelor, cu hainele pe care nu ni le-am ales noi, iar publicul se așteaptă să dansăm în ritmul muzicii. Dar poate că unii dintre noi sunt atât de încăpățânați încât se vor dezbrăca și ori vor dansa pe lângă ritm, ori vor pocni din degete și va răzbate imediat din difuzoare melodia lor preferată.