Pentru Europa de Est sunt multe date importante în prima jumătate a secolului XX. Ne putem gândi la ziua în care s-a sfârșit Primul Război Mondial (11 noiembrie 1918), la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, în care Uniunea Sovietică și Germania nazistă își împărțeau Europa Centrală și de Est sau la 1 septembrie 1939: începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am putea aminti 23 august 1944, când România „a întors armele” împotriva Germaniei sau 9 mai 1945, ziua în care arborarea steagului Uniunii Sovietice pe Reichstagul german a reprezentat sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Desigur, am mai putea vorbi despre blocada Berlinului, despre crearea Cominformului, dar una dintre datele puțin cunoscute celor care nu sunt pasionați de istoria Europei de Est este ziua de 10 februarie 1948. Atunci Uniunea Sovietică, prin vocile lui Stalin și Molotov, a chemat delegațiile Bulgariei și Iugoslaviei la raport, pentru a discuta despre declarațiile și acțiunile surprinzătoare din ultima perioadă ale celor două partide comuniste din Balcani.

La sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, Uniunea Sovietică, după înfrângerea Germaniei naziste, deținea monopolul de putere în Europa Centrală și de Est. Astfel că a pornit o campanie puternică de impunere a ideologiei comuniste în tot ceea ce se afla la dreapta Cortinei de Fier[1].

Singurul stat în care URSS nu trebuia să își impună doctrina „cu tancurile” era Iugoslavia. În fosta republică monarhică din Balcani Al Doilea Război Mondial a reprezentat atât un război extern, cu puterile Axei, cât și un război civil între cetnicii lui Draza Mihailovici și partizanii conduși de Iosip Broz Tito. Cetnicii reprezentau foștii susținători ai monarhilor și se bazau pe ideea sârbocentristă[2], iar partizanii erau conduși de fostul agent Comintern, Tito, și se bazau pe toate popoarele Iugoslaviei, fapt ce a reprezentat diferența. Astfel, comuniștii partizani au reușit, pe lângă victoria în fața Germaniei naziste, să câștige și susținerea poporului pentru a-i înfrânge pe cetnici. În perioada 1945-1948, se părea că relația dintre URSS și Iugoslavia era una de nedistrus, însă istoria a dovedit contrariul.

În ceea ce privește Bulgaria, Partidul Comunist a ajuns la putere cu ajutorul Uniunii Sovietice, prin intermediul unei lovituri de stat dată de Armata Roșie la 9 septembrie 1944. Acesta i-a avut la conducere  în primii săi ani pe fostul lider al Cominternului, Gheorghi Dimitrov, dar și pe alți colaboratori apropiați de-ai săi, precum Traicio Kostov sau Valeri Kolarov.

Între Iugoslavia și Bulgaria existau discuții intense despre o unire vamală prin care Bulgaria să intre în alcătuirea Iugoslaviei. Primul pas făcut în acest sens era „Acordul de la Bled” din 1947 prin care se semnau anumite acorduri vamale și economice. Probabil pentru a evita o dominare a Iugoslaviei într-o posibilă viitoare uniune comunistă a statelor balcanice, Gheorghi Dimitrov a declarat presei, în ianuarie 1948, următoarele:

Când va sosi momentul [pentru o federaţie sau o confederaţie] – iar momentul pare-se că va sosi – poporul nostru, popoarele democraţiilor populare, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi – vă rog să reţineţi! – şi Grecia, vor rezolva această problemă![3]

Desigur, atât Dimitrov cât și Tito nu știau de acordul secret de procentaje pe care Stalin îl semnase cu Churchill și prin care Grecia intra în sfera de influență a Occidentului[4]. În acea perioadă Grecia se afla în plin război civil, iar Iugoslavia și Bulgaria îi susțineau economic pe comuniștii greci, în pofida poziției sovietice.

Toate aceste acțiuni ale sateliților Moscovei, făcute fără să ceară sfaturile Kremlinului, l-au înfuriat pe Stalin, care a chemat delegațiile Bulgariei și Iugoslaviei la 10 februarie 1948 pentru a-i lua la rost.

Delegația bulgărească era alcătuită din cei mai importanți membri: Dimitrov, Kostov, Kolarov, dar din cea iugoslavă lipsea Tito, scuzat pe motiv de boală. Delegația de la Belgrad era astfel formată din Milovan Djilas[5], Edvard Kardelj și Vladimir Bakaric, membri de prim rang din conducerea iugoslavă.

Discuția a pornit de la Molotov, prin precizarea că:

„s-a ajuns la neînţelegeri serioase între guvernul sovietic, pe de o parte, şi guvernele Iugoslaviei şi Bulgariei, pe de altă parte, ceea ce este inadmisibil atât din punct de vedere statal, cât şi partinic”.[6]

O altă remarcă interesantă a fost a lui Stalin, când a pomenit despre vizita polonezilor, după discursul lui Dimitrov:

Tovarăşul Dimitrov se avântă prea mult la conferinţele de presă, […] tot ceea ce spune el, tot ceea ce spune Tito în străinătate se receptează ca şi când ar fi fost spus cu ştirea noastră. Au fost de curând la noi polonezii. Eu îi întreb: Ce părere aveţi despre opinia exprimată de Dimitrov? Ei spun: Inteligent lucru. Iar eu le spun că ăsta nu este un lucru inteligent. Atunci ei răspund că şi ei consideră ăsta nu este un lucru inteligent dacă aceasta este părerea guvernului sovietic, deoarece au crezut că Dimitrov a dat această declaraţie cu ştirea şi cu acordul  guvernului sovietic şi că din cauza asta o şi aprobau.[7]

mj6g4oc0WfXXjHxeoWHcJpAȘtiind că bulgarii se vor supune fără să emită pretenții, sovieticii îi criticau mai mult pe aceștia, deși în mare parte aceste critici erau adresate iugoslavilor. După cum a remarcat și Djilas, vorba zicalei: îşi ceartă fiica, dar reproşul este adresat nurorii”[8].

Conducătorii Uniunii Sovietice și-au expus virulent punctul de vedere față de acțiunile celor două state. Întrucât Armata Roșie eliberase Bulgaria și România, iar URSS era lidera lumii socialiste, declarațiile lui Dimitrov și indisciplina Iugoslaviei reprezentau o contestare nepermisă a Moscovei. Astfel că, pe rând, Stalin și Molotov au contestat uniunea federală dintre statele comuniste propusă de Dimitrov, Acordul de la Bled, și au dezagreat poziția Iugoslaviei în Albania, dar și ajutorul dat comuniștilor greci.

Liderul sovietic a continuat prin a compromite tratatul bulgaro-român. Bazându-se pe ideea lui Molotov că între cele două state nu există nicio legătură istorică, Stalin a propus ca mai degrabă o federaţie să fie formată între Iugoslavia, Bulgaria şi Albania. Însă în momentul în care Kardelj a făcut observaţia că au început să aibă loc tratative în vederea unei uniuni între Belgrad şi Tirana, Stalin a subliniat că mai întâi ar trebui să aibă loc o uniune bulgaro-iugoslavă şi apoi uniunea dintre acestea două şi Albania. De asemenea, liderul sovietic a adăugat că în viziunea sa ar trebui create şi o federaţie între România şi Ungaria şi una între Polonia şi Cehoslovacia.

Întâlnirea din 10 februarie s-a terminat cu acordul privind semnarea unui tratat între Bulgaria și Iugoslavia, sub îndrumarea Uniunii Sovietice. Acesta avea să fie încheiat a doua zi la Moscova, dar avea să fie contestat la Belgrad de Tito, care la 1 martie, la o întâlnire a comitetului central al Partidului Comunist Iugoslav, avea să anunțe că renunță la proiectul federației cu Bulgaria. Acest lucru a însemnat sfidarea supremă pentru Stalin și a reprezentat ultima picătură pentru conducătorul sovietic. Astfel va urma o denigrare a Iugoslaviei și a lui Tito, cel mai apropiat aliat al Moscovei până la acel moment, iar Belgradul avea să fie dat afară din blocul statelor comuniste.

Odată cu scoaterea Iugoslaviei de sub aripa protectivă, celelalte state europene, în frunte cu Bulgaria, aveau să se întreacă pentru a ocupa poziția de „satelit” favorit al Moscovei. Astfel, înlăturându-și aliatul în care comunismul era cel mai consolidat, dar care devenise neobedient, Stalin a reușit să își apropie tot restul Europei comuniste, pornind stalinizarea în aceste state și o vânătoare de „titoiști”, „fasciști” și „capitaliști” în aceste țări asemănătoare cu perioada marilor epurări din Uniunea Sovietică a anilor `30.


[1]Termenul „Cortina de Fier” a fost prima oară pronunțat de Winston Churchill în 1946 și desemnează o linie imaginară, „de la Stettin la Marea Baltică până la Trieste la Adriatică” între lumea comunistă și cea capitalistă.
[2] Sârbocentrismul reprezintă orientarea politică a Regatului Iugoslaviei prin care poporul sârb, ortodox, era favorizat față de celelalte națiuni componente.  Aceeași tendință a manifestat-o și mișcarea cetnică a Gen. Drazen Mihailovici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, motivul principal pentru care a fost înfrânt de Tito, care a promovat o mișcare egalitară „unită și frățească” între popoarele iugoslave în cadrul mișcării sale partizane.
[3]Jeronim Perovic,TheTito-Stalin Split: A Reassessment in Light of New Evidence, ”Journal of Cold War Studies”, Vol. 9, Nr. 2, Spring 2007, pp. 32-63 (Article), p. 51,nota 84.
[4]Stenograma întrunirii în documentele sovietice: Laurenţiu Constantiniu, Acordul de procentaj Churchill-Stalin în documentele sovietice, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2008, p. 157-172 ; pentru varianta britanică: The Percentages Agreement, 9 October 1944, în vol. Richard Sakwa, The Rise and Fall of the Soviet Union (1917-1991), Routledge Ltd., New York, 1999, p. 267-269.
[5]Întreaga discuție care s-a purtat la 10 februarie 1948 între cele trei delagaţii comuniste, este relatată de Milovan Djilas în Întâlniri cu Stalin, editura Europa, Craiova, traducere şi postfaţă de Dorin Gămulescu 1993, pp. 111-121), dar şi documentul Report of Milovan Djilas about a secret Soviet-Bulgarian-Yugoslavian meeting 10 February 1948, în Leonid Gibianskii, The Soviet Bloc and the Initial Stage of then Cold War: Archival Documents on Stalin’s Meetings with Communist Leaders of Yugoslavia and Bulgaria, 1946-1948, „Bulletin”, No. 10, March 1998, pp. 113-135, Cold War International History Project, ,http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHPBulletin10_tableofcontents.pdf Cu privire la raportul său din data de 10 februarie, Djilas îl amintea în lucrarea sa, dar deoarece nu-l avea la dispoziţie a precizat că va relata despre întâlnire din ceea ce îşi aminteşte. Totuşi nu întâlnim diferenţe mari între memorii şi jurnal, ceea ce dovedeşte că memoria lui Djilas este o sursă istorică viabilă.
[6] Milovan Djilas, op. cit., p. 113
[7],Ibidem.
[8]Ibidem, p. 114. surse foto: 1, 2