Conceptul de „republici surori” a apărut în cadrul Revoluției Franceze (1789-1799) și se referă la exportul modelului politic și cultural francez – republica – sub pretextul „eliberării” popoarelor europene, cu scopul însă de a crea o sferă de influență a unui imperiu francez. Consider că acest fenomen al „republicilor surori” trebuie privit atât ca politică franceză a anilor 1790, cât și ca fenomen cultural al influenței franceze. Cauzele pot fi găsite în precedentele revoluției franceze și în revoluția franceză în sine, dar și în actorii principali, care au condus evenimentele pe un făgaș neașteptat de niciun european al acelor vremuri.

Relaxarea birocratică din Franța regelui Ludovic al XVI-lea, creșterea demografică, încercările de reformare a monarhiei despotice, tentativele de revenire pe poziții ale aristocrației, influența scriitorilor și influența culturală a Iluminismului și Romantismului au condus la o înflăcărare a idealurilor omului de rând, aflat mereu – dar mai ales acum – într-o criză economică și într-o continuă lipsă de drepturi. Dacă acestea au dus la marea Revoluție Franceză, această revoluție a avut un ecou incontestabil în întreaga Europă, ceea ce convenea intereselor conducătorilor „din popor” deoarece aceștia încercau să își asigure legitimitatea propriilor acțiuni. Mai mult, existând și un război[1] la nivel extern în care Franța era angajată, lucrurile luau o altă turnură. Animați de propriile idealuri, mulți lideri francezi devin radicali sau mai puțin radicali (acesta consider a fi termenul potrivit de comparație al politicului anilor 1790), împărțindu-se în facțiuni menite să preia singure puterea.

Coaliția împotriva Franței revoluționare, formată din Austria, Prusia și Anglia, crea din ce în ce mai multe probleme, atât externe, cât și interne, pentru Franța deoarece noua conducere revoluționară se confrunta în primul rând cu anarhie socială, criză economică și manifestații pe întreg teritoriul francez. Când, în 1792, trupe prusace și austriece pătrund pe teritoriul francez și se apropie de Paris, este cert pentru francezi că trebuie dat un semnal pentru mobilizare generală; iacobinul Danton dă semnalul: „Când Patria este în primejdie, nimeni nu are dreptul să refuze să o apere fără să se acopere de rușine și să merite numele de trădător… Ca să învingem, trebuie curaj, iar curaj, mereu curaj și Franța va fi salvată”. Pe 20 septembrie 1792 are loc lupta de la Valmy, în care Franța revoluționară obține o victorie răsunătoare (mai degrabă psihologică), favorabilă ideilor republicane. Teatrul politic intern favorizează coalizarea forțelor de stânga – iacobinii – și celor de dreapta – girondinii.

Anul 1793 este dominat, pe plan intern, de către iacobini, iar pe plan extern de înfrângeri și câteva victorii datorate mobilizării țăranilor francezi prin promisiuni. Următorul an vine cu preluarea puterii de către thermidorieni și o relativă relaxare a terorii pe plan intern, iar pe plan extern cu o extindere a influenței revoluționarismului. Astfel, în ianuarie 1795, armata franceză cucerește Olanda și o transformă în Republica Batavă, în iulie este cucerit Santo Domingo, iar în august, pe plan intern, este adoptată o nouă constituție menită să modereze conducerea republicană „libertină” (votul universal este desființat, este legitimat Directoratul). Acest an coincide și cu ultima înfrângere a monarhiștilor, stabilizarea republicii, câștigarea unui avans reprezentativ a lui Napoleon Bonaparte, viitor personaj esențial pentru Franța. Campania sa din Italia se soldează cu victorii semnificative, ce transformă atât regimul politic, cât și mentalul colectiv al italienilor. Drumul cuceririlor este acum spre Egipt și apoi Siria-India. Deși Bonaparte îndură câteva înfrângeri dure, abilitatea sa diplomatică și  impactul cultural pe care îl cultivă în teritoriile pe care le parcurge îl ajută să iasă victorios pe plan internațional și, mai cu seamă, pe plan intern (amintesc rolul Codurilor în legitimarea expansiunii teritoriale).

Importantă, în aceste acțiuni internaționale dintre 1789 și 1799, este mobilizarea primei și a celei de-a doua Coaliții Anti-Franceze (pe plan internațional) și victoriile răsunătoare ale „Marii Națiuni” Franceze, menite să afirme o nouă putere  ̶  republicană. Prima Coaliție (Austria, Prusia, Anglia, Spania, Olanda) și A Doua Coaliție (Anglia, Rusia, Austria, Imperiul Otoman) au avut scopul de a împiedica extinderea unor idei și apoi regimuri politice cu totul revoluționare, neconforme cu tradiția monarhică stabilită cu multe secole în urmă în Europa, idei promovate de către Franța în drumul său hegemonial. Așadar, aceasta este o perioadă în care Franța se redefinește ca stat și ca model cultural, cel de-al doilea fiind, bineînțeles, un stindard și un pretext pentru primul. „La Grande Nation” reprezintă un tip de maximă pe care conducătorii revoluționarilor francezi o doresc adânc înrădăcinată în mentalul colectiv pentru a ajunge la scopurile fixate. Această maximă ilustrează totodată promovarea principiului autodeterminării popoarelor și extinderea Franței prin anexiuni sau state-satelit.

Însă o întrebare legitimă este: „Care era scopul expansiunii franceze  ̶  în vreme ce teatrul pricipal al acțiunilor era pe plan intern, în vreme ce miza era aderarea poporului francez la noul regim?” Despre aceste chestiuni voi vorbi într-un articol viitor.


Bibliografie:
Cursul Istorie modernă universală – Revoluţiile “atlantice” (modelul anglo-american şi francez) – prof. dr. Ovidiu Bozgan;
Jacques Godechot, La Grande Nation, Paris, Aubier, 1979;

Cours sur les Republiques soeurs http://ihrf.univ-paris1.fr/spip.php?article552, accesat la 04.01.2014.

[1] Între 1789 și 1799, Franța trece prin 2 războaie pe plan extern, al primelor 2 Coaliții Anti-Franceze (prima a început în 1792), în cadrul cărora cel mai important rol a fost jucat de Anglia, apoi Rusia și Austria. Principala amenințare pentru cele trei puteri monarhice era ideea revoluționară și distrugerea ordinii, tradiționale, a monarhiilor de drept divin. De amintit că, în cadrul Contra-Revoluției, regaliștii francezi, în exil, încercau o apropiere de Marile Puteri monarhice pentru a-i înfrânge pe revoluționarii francezi.