Sfârşit de noiembrie. Încântare pe feţele noastre. Bagaje pregătite pe ultima sută de metri sau plănuite în detaliu aşteaptă într-un colţ de cameră plecarea spre Praga, Cehia. Pentru unii înseamnă distracţie, pentru alţii un neprevăzut de mult aşteptat, dar pentru majoritatea este un concurs inedit unde a fi bun nu mai reprezintă un semn de întrebare, ci o certitudine.

27 noiembrie a reprezentat data îmbarcării corului „Ion C. Brătianu” din Piteşti către dobândirea mult aşteptatului prestigiu. Plănuită cu două luni mai devreme, călătoria a presupus participarea la un concurs internaţional coral, organizat în Praga, în care ansamblul menţionat avea să fie singurul din România. În competiţie au fost înscrise 14 coruri din ţări precum: Cehia, România, Polonia, Danemarca, Croaţia, Austria, Africa de Sud, împărţite în două categorii: coruri de cameră sau coruri mari. Din prima categorie, a celor camerale, a făcut parte şi al nostru, care a reuşit să obţină bronzul şi o experienţă de neegalat, pentru mulţi dintre membri fiind prima dată când participau la un astfel de concurs.

Dincolo de competiţie în sine, am apreciat oraşul. Praga, cunoscută drept inima Europei, este, de departe, unul dintre oraşele ce trebuie vizitate, dacă nu pentru a vedea centrele istorice, cel puţin pentru a fi martorul minunatelor peisaje. Deşi timpul a fost destul de scurt, de trei zile, am reuşit să vizităm cartierul evreiesc, centrul vechi şi Podul Charles. Ultimul a reprezentat pentru mine o revelaţie. Deşi a fost a doua oară când îl vedeam, de data aceasta peisajul, statuile, cântăreţii de jazz, aglomeraţia alcătuită dintr-un amalgam fermecător de limbi străine, prezenţele interesante ale unor asiatici, buticurile care mai de care mai atrăgătoare, ca să nu mai spun de berea definitorie pentru cehi, toate m-au cucerit de-a dreptul.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi într-un peisaj atât de frumos, încât parcă sunteţi parte dintr-o vedere poştală? Sau să contemplaţi istoria din spatele unei statui, amintindu-vă o carte a cărei acţiune s-a petrecut în locul respectiv, iar voi să fiţi complet cuprinşi de visare? Mie tocmai mi s-a întâmplat. Şi mi se întâmpla atât de des, încât nu o singură dată am fost pe cale să mă rătăcească un castel din depărtare, oraşul ivindu-se vag prin ceaţă, sau nişte lebede pe care iniţial le-am confundat cu nişte gunoaie plutind pe apă, cum plutesc peturile în umilele râuri din draga noastră Românie. În acel moment am realizat cu amuzament această imposibilitate şi mi-am cerut scuze în gând în faţa graţioaselor împăunate cu alb. Starea momentului a fost amplificată şi de cântăreţii specifici secolului al XVIII-lea, aflaţi undeva într-un turn la capătul podului, care interpretau din trompetă cântece imperiale. Pentru o clipă am uitat de frig şi am început din ce în ce mai mult să simt trecutul.

Călătoria noastră a fost completată de trecerea prin Viena. La doar 3 ore cu autocarul, oraşul, aparţinând cu ceva timp în urmă Imperiului Austro-Ungar, ne-a oferit imaginea perfectă a ceea ce se vrea a fi o capitală europeană autentică, cu tot specificul turistic de necontestat. Cele 7 ore petrecute acolo ne-au oferit ocazia de a merge la târgul de Crăciun, de a vizita Catedrala Sfântul Nicolae, unde am interpretat Ave Maria, spre încântarea atât a noastră, cât şi a oamenilor prezenţi, Catedrala Sfântul Ştefan (Domul) şi, nu în ultimul rând, o mică parte din Schonbrunn care, pentru mine, a reprezentat momentul cheie al vizitei în Viena. Din nou mi s-a oferit pretextul întoarcerii în timp, de data aceasta în secolul al XIX-lea, de data aceasta protagoniştii fiind Franz Joseph şi Elisabeta de Wittelsbach, cunoscută drept prinţesa Sisi. Desigur, o zi întreagă ar trebui alocată pentru a vizita un astfel de castel, dar cum plecarea spre casă era iminentă, ne-am limitat la o oră. Camera de studiu a împăratului, patul în care acesta a murit, încăperea unde prinţesa se ocupa de toaletă sau unde lua ceaiul, sala de mese sau imensa încăpere dedicată balului reprezintă doar o mică parte din adevărata splendoare a întregului castel.

Am plecat pe seară. Încă tremurând de frig şi îngreunaţi de genţile pline cu suveniruri, am părăsit Viena cu un soi de încântare nerostită. Erau de prisos cuvintele, când recunoştinţa de a fi vizitat atâtea nu mai lăsa loc de alte interpretări. Concursul, oamenii, peisajele, micile detalii, chiar şi ocazia de a merge cu metroul atât în Praga, cât şi în Viena, mi-au oferit, pentru o clipă, un termen de comparaţie cu Bucureştiul. Şi deşi nu mai încăpea îndoială spre ce direcţie mi se îndrepta admiraţia, un singur gând mă măcina fără încetare în tot acest timp: dorul de casă şi de Bucureştiul pe alocuri neplăcut, dar atât de drag.