Marțea aceasta a fost într-adevăr o zi rece, am simțit iarna prin toți porii încă de cum am ieșit din casă. Frigul îmi smulgea, fără să-i pese, câteva lacrimi vagi. Eram, ca de obicei, în grabă și încercam să îmi găsesc un adăpost temporar în mijloacele de transport în comun, aglomerate și neprimitoare. Agitația orașului la o oră la care oamenii se întorc obosiți de la muncă sau își poartă zâmbetele înspre o seară alături de cei dragi nu mi-a permis să observ nimic în jurul meu. Până am ajuns la Romană, un loc foarte drag mie. Îmi așteptam colegii și abia atunci mi-am rotit privirea în jur. Negrul cerului nu putea înghiți sclipirea luminițelor de Crăciun. Problemele cotidiene nu ne pot face zilele urâte.

Grupul s-a format și ne-am îndreptat înspre un loc care chiar a atenuat cu totul problemele cu care m-am confruntat afară. Am ajuns în sediul partenerilor noștri de la Smart Change. O căsuță plină de căldură, în special sufletească. Chipuri senine, un cățel jucăuș, ceai cald și prieteni alături. În acea seară, aveam să luăm parte la dezbaterea  Mentori, modele și mașini străine, cel de-al doilea eveniment din cadrul campaniei Dascăl vs. Prestator de servicii. Rolul profesorului în România secolului XXI.

Moderator a fost Mirona Radu, o tânără artistă, care ne-a mai inspirat prin cuvintele sale și altă dată. Încă de la început, s-a putut vedea că avea să aibă loc o discuție degajată, în care fiecare își poate spune punctul de vedere, putând învăța, în același timp, câte ceva din experiențele celorlalți.

Am pornit de la a ne exprima așteptările cu privire la dezbatere, luând în considerare titlul acesteia. Astfel, persoanele care ne ghidează sau ne inspiră la un moment dat în viață pot fi văzute asemenea unor mașini străine. Pot să ne pară cu atât de puține defecte încât nu vom ajunge niciodată să atingem acea perfecțiune pe care o reprezintă pentru noi sau pot să înceapă să fie privite fără interes din moment ce piața românească are acum acces la orice produs, fie el și al unei mărci din altă țară, etaloanele răsărind uneori ca din pământ.

Am discutat despre necesitatea de a avea un model în viață. S-a pus accent pe lucrul în echipă, găsind argumente despre necesitatea sau inutilitatea acestuia. Bilele negre au fost constituite de faptul că am putea să ne pierdem originalitatea, devenind pur și simplu o clonă ștearsă a unei alte persoane, fiindu-ne inhibate caracteristicile propriei persoane. De asemenea, am putea să vedem ajutorul primit ca o „plasă de siguranță”, caz în care nu am mai analiza atât de profund situațiile în care urmează să ne avântăm. Am păși cu încredere oarbă pe orice treaptă, fie ea de marmură sau lemn putred. Am putea să cădem, iar vânătăile vor fi transpuse ca niște tatuaje de jucărie pe epiderma îndrumătorilor. Se vor șterge la prima spălare, odată cu succesul altui învățăcel. Dar noi vom simți cum ne sunt impregnate în viață, în conștiință și ne vor afecta viitorul. Reminescențe dureroase, pentru care nu știu cât de ușor vom găsi o soluție cu care să ne tamponăm rana. Greșelile făcute din cauza alegerilor dictate doar de propriile noastre gânduri sunt mai ușor de suportat. Ni le asumăm și se pot metamorfoza ușor în experiență de viață, într-un așa nu pentru viitor.

În ceea ce mă privește, consider că nu trebuie să cădem în extrema de a nu privi decât în pământ, doar noi cu gândurile și teoriile noastre. Uneori este bine să mai ridicăm privirea, nu? Niciodată asfaltul nu va avea atâta viață cât zborul unei păsări în căutare de raze de soare, de hrană sau de întoarcere la gurile deschise care așteaptă hrană. Eu mă îndrăgostesc periodic de oameni pentru ceea ce sunt sau ce aș vrea eu să cred că sunt. Persoana care am devenit după douăzeci de ani este un amalgam infinit de experiențe. Mi-am ales modele, dar nu universale. Am apreciat la cineva bunătatea, la altcineva corectitudinea, istețimea, bagajul de cunoștințe, responsabilitatea. Mulți oameni au editat câte un pic fraze din povestea mea. Am simțit și le-am sprijinit mâna în care țineau stiloul. Și le mulțumesc în sinea mea.

Cu toate acestea, uneori tindem să ne apropiem prea mult de persoanele pe care le apreciem. Dorim să îi cunoaștem cât mai bine, să fim parte din viața lor pentru că simțim că rezonăm cu ei și ni-i proiectăm pe lista cu prieteni. Însă, există posibilitatea să fim dezamăgiți atunci când le descoperim și alte laturi, acelea private, de persoane obișnuite, cu greșeli, cu regrete. În acest fel, se produce o demitizare care ne-ar putea dezamăgi. În fond, un licurici în lumina zilei poate fi considerat doar o insectă ordinară. Uităm cum ne ghidează calea pe timp de noapte.

Astfel, și în acest caz, atitudinea cea mai lipsită de griji ar fi una ponderată. Să furăm câte ceva din aspectele pozitive ale celor pe care îi întâlnim, acele lucruri pe care le considerăm benefice pentru propria noastră persoană. Nu trebuie să copiem întru totul un alt om, însă ne putem însuși anumite valori care la un moment dat ne lipsesc.

Acum îmi vin în minte vorbele lui Constantin Noica, pe care Mirona a ținut să ni le împărtășească marți seara: Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-l înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Şi cel mai frumos sfârşit al tău ‒ fertilitate! ‒ e să te năpădească buruienile. Uneori avem impresia că vom evolua mai ușor, mai rapid, urmărind căile sugerate de cei din jurul nostru. Cu toate acestea, nu am fi nimic altceva decât niște plante agățătoare, dependente de ideile altcuiva. Nu am avea autonomia de a ne dezvolta conform tiparului după care am fost construiți. Chiar dacă  nu vom ajunge să fim admirați de către toată lumea pentru realizările noastre, și buruieni fiind tot am reuși să ne înălțăm. Drumul spre infinit e permis tuturor.

 Așadar, cu avânt înainte, spre cer! În drumul nostru, ne putem folosi de nutrienții lăsați întâmplător în pământ de plantele care au ajuns mari înaintea noastră. Să luăm câte puțin de la fiecare om care merită atenția noastră.

 sursa foto