Sunt oameni care își amintesc de patriotism de 1 decembrie. Oameni care își amintesc de eroi la sfârșit de decembrie. Oameni care își amintesc de Rege pe 10 mai. Mai este o categorie de oameni care își amintesc de România în fiecare zi. Sunt acei oameni care aleg să construiască, nu să distrugă, care aleg să inspire, nu să epateze. Sunt acei oameni care știu că prezentul construiește viitorul – fără mândrie, fără ură, fără trădări. România mea este o țară la început de drum. Poate într-un veșnic început. Dar începuturile, chiar dacă pot dura mai mult sau mai puțin, au acea speranță pe care nu ai cum să o pierzi fără luptă. Unii au pierdut lupta – în sărăcie, neștiință, disperare, ură, fugă. Dar mai sunt și acei oameni care își asumă resposibilități, care cred în microschimbări, în energia pe care o creează în jurul lor. Sunt un om norocos să mă fi încojurat de oameni curajoși, responsabili și frumoși. Curajul nu este să pleci sau să rămâi, curajul este să iubești și să crezi. (Simona Rentea)
Am știut dintotdeauna că în România mi-e locul. Aici am cunoscut oameni responsabili, deștepți, amuzanți, optimiști, care cred în visele lor. Aici am învățat că eșuezi mai des decât ai succes, dar fericirea cântărește mai greu. Că mâna care te ajută e mai puternică decât cele care încearcă să te împingă. România mi-a adus, anul acesta, magia Festivalului Internațional „George Enescu”, comunitățile care promovează cultura, târgurile de Crăciun și de carte, serile petrecute între scriitori și cititori. Mi-a adus nefericire și bucurie imensă, nimic-de-făcut și totul-e-pe-umerii mei, m-a făcut mai responsabilă, mai disciplinată, mai senină. Și îmi dă speranță zi de zi, cu fiecare microschimbare, cu fiecare om care radiază frumusețe și care nu se ascunde pentru că e greu. Dar România are neajunsurile ei – multe. România e un copil care nu știe ce e bine pentru el. În România cultura atât de dragă mie e considerată de majoritatea lux, snobism, pierdere de vreme. Aici puțini te susțin, puțini te ajută, puțini îți oferă un zâmbet. Și atunci mă gândesc că poate nu România mi-a adus toate lucrurile minunate pentru care mă lupt cu neajunsurile mele. Poate că unii oameni au făcut-o. Și poate că în oricare alt loc aș fi întâlnit obstacole, dar și ființe speciale pe care să le admir, care să mă fascineze și să mă inspire. Dar am știut dintotdeauna că în România mi-e locul. Aici trebuie să trăiesc, să iubesc, să scriu. România e acasă. România mi-a adus oamenii mei. (Ana Mănescu)
Pentru mine 1 decembrie vine de fiecare dată diferit, fie pentru că studiez mai multe lucruri, fie pentru că oamenii se schimbă. Aproape întotdeauna l-am petrecut în orășelul în care m-am născut, unde se duc coroane la monument, lumea stă pe margine și bârfește, iar eu studiez atmosfera. Însă pot spune că odată cu trecerea anilor, vin din ce în ce mai puțini oameni la monument (mă refer la oamenii care chiar știu cu ce se mănâncă respectiva chestiune), iar mie mi se pare un lucru deplorabil, care-mi face orășelul să arate ca unul veritabil părăsit. Nimeni nu e obligat să-și iubească țara, soldații, autoritățile sau aproapele, dar consider obligație civică să respecți alegerea celorlalți de a sărbători un eveniment important lor și, poate, a te interesa de ce o fac. Dar, bineînțeles, poți încerca acea iubire, la care eu cel puțin, te provoc! (Iuno Mavlea)
Mă număr printre cei care cred și declară că nu vor pleca din România. Niciodată definitiv. Mă încăpățânez în optimism și dorință de schimbare și idei și inițiative și refuz să cred că suntem fără scăpare. Suntem doar lipsiți de curaj și resemnați, exact cum nu ar trebui sa fie nimeni la 20 de ani și-un pic, cum până la urmă e vârsta recentă a țării noastre. Acei 20 de ani și-un pic de care ne vom aminti mai ales la fiecare sfârșit de decembrie. Chiar zilele acestea îmi spunea un prieten că, deși a încercat din răsputeri, nu a reușit să urască România până la capăt. Și nici nu cred că ar putea să reușească, niciodată nu te poți urî pe tine până la capăt. România nu e cu nimic diferită de celelalte țări, este și ea suma oamenilor săi și a sufletelor lor. Acei oameni pe care mi i-aș dori mai curajoși, mai încrezători, mai vii. Și nu, eu nu voi pleca. Decât pentru a mă întoarce. Pentru că îmi păstrez ideea de anul trecut: nu cred în cauze imposibile, dar cred în oameni. (Delia Tudor)
Cineva sau ceva, divinitatea sau hazardul, a făcut ca povestea mea să înceapă în România. Nu a fost nici pe departe alegerea mea. Dar sunt încă aici pentu că așa mi-am dorit. Nu avem cei mai corecți și competenți politicieni, ne deranjează că unii oameni afișează un comportament ce lasă de dorit, că mulți nu apreciază adevăratele valori, când vedem că părinții noștri nu câștigă atât de ușor banii cu care ne întrețin, că este greu să ne dăm seama cum ar trebui să ne construim un viitor mai bun. Însă nu sunt de părere că soluția este să plecăm în altă țară. Am observat cu timpul că există insule de frumos într-o mare care pare acoperită de ignoranță. Cu toate neajunsurile, eu mă simt fericită că am întâlnit mulți oameni care vor să vadă o schimbare în bine și nu se mulțumesc doar să aștepte, ci acționează. Iar atunci când ai lângă tine persoanele potrivite, totul pare mai ușor. România are farmecul ei, trebuie doar să dorim să îl vedem sau să nu îl uităm. Pentru mine, ea este: copilăria, casa bunicilor, primele litere, iubire pentru oameni, strămoșii pe care vreau să mi-i imaginez ca fiind viteji și frumoși, emoția produsă de un violonist care cântă pe stradă, noaptea, marea care nu e atât de neagră în realitate și mă așteaptă chiar dacă este iarnă, muntele care m-a învățat că bocancii nu sunt numai frumoși, ci și utili, cerdacul și divanul lui Teodoreanu, romanțele lui Minulescu, tragismul lui Bacovia, Păunescu, spunându-ne să stingem lumina dacă suntem ultimii care părăsesc această țară, Amza Pellea, care e și Nea Mărin, și domnitor ușor arogant, Piersic, care a vorbit o viață întreagă, tinerii care, în momente de euforie, și-ar dori ca pe Bega să se reverse de fapt bere, Pittiș, care era odată greier, devenind cel mai frumos dintr-un oraș oarecare, Covaci, care a plecat, dar s-a întors, lumea satului din trecut, cu țărani demni și modești, zâmbetul fugar al unui călător cu metroul care mi-a surprins, din întâmplare, privirea, tata și mama, care pot să folosească diacritice atunci când mă alintă în felul lor. (Teodora Vasile)
Doar azi pot lăsa în urmă toate frustrările și nemulțumirile, tot ce mă deranjează, toate nedreptățile și cuvintele grele, mitocăniile și grosolăniile, anacronismele și tristețile. O fac aproape involuntar, ca și cum sufletul și mintea mi-ar fi golite, dintr-o dată, de toate mizeriile şi ar fi înlocuite cu imagini. Şi văd imagini şi retrăiesc momente. Profesori încurajându-mă. Tineri luptând pentru idei. Artişti aplaudaţi de mii de inimi. Profesionişti sacrificându-se. O carte care nu vrea să-mi plece din mână. Un vârf de munte în care m-aş reîntoarce cu dor. O mare în care mi-am înecat două necazuri. Câteva clădiri în care mă reîntorc spre mine. Şi cuvinte, multe cuvinte în care mă joc, în fiecare zi, mulţumind pentru ceea ce Caragiale numea frumoasa şi cumintea limbă română. Nu pot să renunţ la ceea ce e al meu. Iar astfel de imagini mă salvează şi mă fac să cred, ori de câte ori le revăd în minte, că şi tu, ţară complicată, poţi fi salvată.
Ieri mă îmbrăcam în costum popular, la serbări sau la spectacole, îmi făceam din hârtie un tricolor pe care îl fluturam cu bucurie și îmi pregăteam glasul, ca să mă pot auzi cântând Noi suntem români, pe toate străzile. Era ziua cuiva, iar eu mă comportam ca atare: cu urale și cântece. Era ziua țării mele și parcă era ziua unei prietene cu care-mi împărțeam poveștile. Azi sunt alta. Am trăit ziua asta experimentând, în fiecare an, un alt tip de emoție – de la speranță la dezamăgire, de la furie la acceptare, de la blamare la iertare. Am lăsat tricolorul în sertar și costumul în amintire. Dar mi-a rămas acelaşi La mulți ani timid, pe care ţi-l spun azi, cu aceeași sinceritate ca ieri. Şi rezistă, pentru noi, cei care mai credem în tine. (Diana Trăncuță)