Nu am fost niciodată considerată genul de elev rebel, nici de către părinți, nici de către profesori, pentru că întotdeauna am avut medii mari. Probabil pentru că mediile sunt în numerar. Nu contează atât de mult cum gândești, ci mai degrabă capacitatea de stocare mecanică a informațiilor astfel încât să împuști ușor un zece (uneori prin metode mai puțin oneste). Nu contează prea mult nici cât de bine poți înțelege un text și puterea de analiză, e mai important să știi totuși să citești (ce-i drept, și scăderea procentului de analfabetism este importantă). Nu contează câte lecturi suplimentare ai atât timp cât ai citit ce trebuie pentru școală. Nu contează prea mult să ai inteligența de a formula opinii proprii (de multe ori nici nu e dezirabil), deși elanul adolescentului care crede că știe tot nu este lipsit de farmec – atât timp cât nu întrece limita suportabilă pentru… adulții serioși. Nu contează dacă ție îți place să cânți, să pictezi, să scrii, să asamblezi machete de avioane, mai bine te-ai concentra pe română și pe matematică pentru că asta se dă la bac. Nu contează că ție ți-ar plăcea să studiezi artă cinematografică, ce ieși tu din facultatea asta? M-am lovit de atâtea ori de asemenea probleme încât, în acest sens, m-am considerat mereu un elev nu rebel, ci revoltat. Pentru că întotdeauna contează mai mult aspectul cantitativ, cuantificabil, palpabil, într-un fel, al educației și nu cel calitativ, axiologic.

Dar nu intenționez să fac o critică a sistemului de învățământ aici, ci să schițez un portret al unui om care a reușit, înainte de toate, să remodeleze o întreagă raportare la acest sistem mediocru și uniformizator prin exemplul său personal de verticalitate morală și intelectuală. The Wall, un film de care domnul diriginte amintea foarte des, este ilustrativ în acest sens pentru că, într-o lume în care simți de multe ori că gândurile îți sunt amputate fără anestezic, niciodată în mod explicit, dumnealui era singura persoană care părea să acorde importanță aspectelor mai puțin evidente ale lucrurilor. Pentru cineva – ca mine – care nu își găsește locul niciunde, nicicum, nicicând, intuiția acestui fapt a însemnat dobândirea unei încrederi greu de clintit în această persoană. Chiar și acum, când mă îndoiesc de mine mai mult decât de oricine, domnul diriginte e cel căruia îi cer sfaturi.

Am întâlnit mulți profesori remarcabili de al căror model intelectual m-am atașat involuntar. Însă niciunul precum cel despre care intenționez să scriu. Nu am de gând să vorbesc despre teza sa de doctorat ori despre câți elevi au ajuns la olimpiade și concursuri naționale și internaționale datorită dumnealui pentru că anumite aspecte nu sunt numărabile – este doar unul din cele foarte multe lucruri pe care le-am învățat de la acest profesor. Mereu am crezut că îmi va fi ușor să scriu despre un asemenea om pentru că este, într-adevăr, o sursă inspirațională inepuizabilă. Însă îmi dau seama că mă blochez în fața paginii albe. Anumite lucruri și, mai ales, anumite persoane au valoare în sine; orice atribut, orice determinant este de prisos sau, mai puțin pretențios spus, kitsch. Și fiindcă perfecționismul, învățat tot de la dumnealui, nu îmi permite să mă plasez dincolo de o evaluare critică a… mea. Dar, trecându-mi peste conștiință, această persoană merită mai mult decât un articol…

Îmi amintesc că la finalul clasei a 12-a, colega mea de bancă spunea că și-ar dori să îl poată lua pe domnul diriginte cu ea. Oriunde ar fi mers. Și ne așteptau multe drumuri, unele geografice, altele inițiatice. În felul acesta ar fi avut nu numai o adevărată enciclopedie la purtător, ci și un ghid, un itinerariu bine definit pentru tot ce ar fi urmat, și un model de referință pentru oamenii care ar trebui să devenim. Am subscris imediat acestei idei, gândindu-mă că în jur de 90% din ceea ce sunt astăzi este produsul dumnealui și, nu atât al său, cât al simplei sale prezențe în viața mea în cei patru ani de liceu. Spun acest lucru pentru că uneori mă gândeam că am ceva de învățat de la acest om numai văzându-l mergând prin școală, dintr-o clasă în alta. Zilele de luni în care nu aveam nicio oră cu domnul diriginte mi se păreau întotdeauna anoste. Și nu numai eu gândeam astfel, ci aproape toți cei care l-au avut ca profesor, mai ales ca diriginte. Până și cei care nu avuseseră acest noroc erau invidioși pe noi într-un fel.

Domnul diriginte era profesorul nostru de istorie. Însă datorită acestui om nu numai că am ajuns să iubesc istoria care până atunci nu însemna altceva decât oră de audiție muzicală, ci întreaga mea voință îndreptată spre tot ce înseamnă cunoaștere a izvorât de aici. M-a învățat mult mai multe lucruri decât sutele de pagini de istorie predate în cei patru ani.

Multe cărți foarte frumoase pe care le-am citit au fost menționate la ore de către domnul profesor. Chiar titlul acestui articol are cumva legătură cu acest aspect pentru că tind să cred că Hermann Hesse este un scriitor destul de îndrăgit al său. Magister Ludi este o sintagmă preluată din cartea Jocul cu mărgele de sticlă; Hermann Hesse nu dă nicio definiție acestui joc, însă ne permite să intuim că stăpânul jocului cu mărgele de sticlă este o persoană care, prin modelul său de moralitate și erudiție, a reușit să stăpânească lumea fragilă a cunoașterii. Am citit această carte în clasa a zecea, dar abia acum mi-am dat seama cât de bine i se potrivește domnului diriginte acest concept – Magister Ludi.

Același lucru s-a întâmplat și în cazul filmelor și al muzicii. Îmi amintesc și acum cum în clasa a zecea când ne-a predat Revoluția Engleză ne-a povestit de unde s-au inspirat Jethro Tull când și-au ales numele, iar la discuția despre Revoluția Industrială – cei de la Led Zeppelin. Nu am ascultat niciodată cu atenție Pink Floyd până în ceasul în care domnul diriginte a afirmat despre ei că sunt una din foarte puținele formații care chiar au versuri. Tot astfel am învățat cum se face o analiză de film în momentul în care am prezentat în cadrul cinematecii liceului filmele Night on Earth și, mai târziu, Blowup. Am învățat până și cum se face o căutare bună pe internet, cum îți cauți sursele, cum le citești, cum selectezi ideile.

Dacă astăzi am prins curaj să scriu, acest lucru s-a întâmplat datorită domnului diriginte. Mereu ne spunea că trebuie să învățăm să scriem, moment în care 60 și ceva de ochi se uitau foarte lung la dumnealui. Pentru că știam să scriem, firește, deși mulți dintre noi au ajuns la facultate și încă mai fac greșeli de gramatică sau de ortografie. Abia mai târziu am înțeles la ce se referea – când am început cu adevărat să scriu. A fost întotdeauna acea persoană de la care așteptam (și încă aștept) feedback-ul, cel care mă tempera când aveam tendința să exagerez, să folosesc prea multe cuvinte savante, să filosofez, să mă abat de la subiect, să devin penibil-cioranică. Tot de la dumnealui am învățat că nu e neapărat în regulă să ai prea multe lucruri în paranteză într-un text – ups!

Dar, înainte de toate, am învățat că orice acțiune a mea trebuie să fie îndreptată spre binele celuilalt. Să fiu cât mai sinceră, cât mai onestă, cu mine însămi, dar în special cu ceilalți. Cred că, în definitiv, e singurul lucru care contează. Și mă simt vinovată că nu îmi reușește întotdeauna. Unul din lucrurile pe care domnul diriginte îl spunea uneori era că dacă fiecare om și-ar face datoria cât mai bine posibil în locul în care se află, atunci totul va fi în mod necesar mai bine. Cred că nu greșesc dacă afirm că probabil acesta era principiul după care se ghida în momentul în care se așeza în fața clasei, dar nu la catedră, ci întotdeauna cât mai aproape de noi. Consider că are foarte mare dreptate, de aceea încerc mereu să fac tot ce îmi stă în putință ca orice lucru în care mă angajez să fie maximizat din punct de vedere calitativ.

De învățat înveți multe și de la toți. Dar profesor nu e decât cel care te învață să înveți. (Constantin Noica)

De fiecare dată când revin asupra acestui citat îmi amintesc de domnul diriginte pentru că în portretul său am văzut pentru prima dată o persoană cu adevărat nobilă. De fapt, de la dumnealui am învățat ce înseamnă noblețea. De când mi-am conștientizat existența am gândit că tot ceea ce caracterizează omul în general este egoismul și egocentrismul; până și altruismul este marcat de acea umbră de mândrie că am făcut ce trebuie, am respectat norma, suntem morali, dar prin asta ne hrănim orgoliul, nimic mai mult (ceva mai târziu mi-am dat seama că nu sunt chiar atât de originală – când l-am citit pe Kant). Depășirea acestui nivel inferior de moralitate este o adevărată artă pe care o dețin prea puțini. Domnul diriginte se înscrie printre acești oameni în primul rând din rațiuni pedagogice (am avut prea puțin acces la ceea ce se află în spatele imaginii profesorului și dirigintelui, însă sunt convinsă că se ascunde un om minunat), pentru că ne-a ajutat să devenim mai buni, fiind extrem de implicat în evoluția fiecăruia dintre noi – elevii săi.

Oamenii îţi cer să-i confirmi, nu să-i trimiţi mai departe.

Domnul diriginte se numește Dănuț Solcan…

sursa foto