Într-o societate care încă mai funcţionează după principiul patului lui Procust, este greu să fii altfel. Uneori te întrebi cu ce ai greşit. Însă problema nu este a ta, este a societăţii. Unii oameni vor înţelege şi vor realiza că tu, asemenea lor, eşti un om. De ce doar anumite persoane înţeleg? Aici, inevitabil, intervine educaţia pe care o are fiecare. Până la urmă, individul are probleme şi când vine vorba de propria sa existenţă.
Cum bine spunea Immanuel Kant: Omul poate deveni om numai prin educaţie. El nu e nimic decât ceea ce face educaţia din el. De multe ori mă gândesc: cine aş fi fost eu fără educaţia pe care mi-au oferit-o oamenii din jurul meu? În afara celor şapte ani de acasă, Liceul de Artă „Hariclea Darclée” a înseamnat nu doar educaţia mea, ci şi salvarea mea. M-a salvat de depresie, de întunericul din sufletul meu, de mine însămi.
Aveam opt ani când am intrat pentru prima dată în clădirea liceului. Aveam un bloc de desen şi nişte acoarele ieftine. Am intrat la examen fără să ştiu ce am de făcut. Nu eram pregătită pentru el, cu o zi în urmă nici măcar nu ştiam că aveam să ajung să-l dau (să fi fost destinul?). Am intrat între primii zece din clasă. La început mi-a fost greu să mă adaptez, copiii erau copii, nu înţelegeau că eram, fără voia mea, o persoană cu nevoi speciale. Însă doamna învăţătoare nu a rămas indiferentă şi, datorită faptului că dânsa a avut o discuţie cu cei din clasă, situaţia a început să se îmbunătăţească considerabil. Acelaşi noroc l-am avut şi în următorii patru ani. Am învăţat multe, de la lucrurile cele mai simple precum alfabetul până la cele mai complexe tehnici de pictură.
Societatea mi-a pus de multe ori beţe în roate şi sunt convinsă că o va mai face. Oamenii care aveau responsabilitatea de a ajuta persoanele cu handicap să se integreze nu erau capabili să se pună în locul meu. De multe ori mi s-a spus că ar trebui să mă mulţumesc cu cele zece clase obligatorii. Promovarea bac-ului şi urmarea unei facultăţi păreau ceva utopic din punctul lor de vedere. Numai eu ştiu cât de mult am muncit să ajung aici. În fiecare zi duc o luptă, în primul rând cu mine şi în al doilea rând cu societatea. Nici nu voiam să aud. Nu concepeam această idee, ba din contră, mă simţeam atacată şi jignită pentru că eu eram elevă de liceu şi eram mândră de asta. Nu voiam să mă opresc, mai aveam atâtea de învăţat încă.
Este adevărat. Şcolile româneşti nu sunt dotate adecvat pentru a falicita integrarea persoanelor cu nevoi speciale. Urcatul scărilor poate fi o problemă destul de mare, nu mai menţionez grupurile sanitare sau volumul mare de manuale pe care trebuia să îl cărăm zilnic. La prima vedere par nişte detalii minore. Dar acestea pot fi rezolvate dacă există bunăvoinţă şi sprijinul oamenilor din conducere. Şi eu am întâmpinat astfel de probleme, dar profesorii mi-au întins o mână de ajutor mereu şi cred că ăsta a fost marele meu noroc.
Anii de liceu au înseamnat apogeul pentru mine. Şi acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu aş fi învăţat atât de multe lucruri de la profesorii pe care îi întâlnisem până atunci. Îmi este foarte greu să fac o listă cu dascălii care m-au influenţat. Liceul de Artă este un tot unitar, o mare familie de oameni minunaţi de la care ai multe de învăţat. În cei 12 ani nu a contat că s-au produs schimbări la nivelul conducerii sau la nivelul profesorilor, nu m-am simţit niciodată o persoana anormală. Am simţit că fac parte dintr-o mare şi frumoasă familie. Liceul mi-a trezit pasiunea pentru artă, literatură, fotografie, psihologie, filosofie, istorie. Mi-a trezit pasiunea pentru viaţă. Fiecare profesor a însemnat un exemplu. Liceul mi-a format caracterul, personalitatea, mi-a schimbat viaţa. Datorită profesorilor de acolo am evoluat, am luat premii, am înţeles că dacă ai alături oameni minunaţi poţi face orice. Am îndrăznit să încep să visez şi să am aspiraţii înalte. M-am despărţit cu tristeţe de liceu, dar mi-au rămas amintirile şi lecţiile care mă vor defini întotdeauna ca om.
Dacă nu ar fi fost această frumoasă familie nu aş fi avut curajul nici măcar să iau în considerare să urmez o facultate, să privesc dincolo de limitele propriului meu fizic. Din fericire, tehnologia secolului XXI îmi permite să păstrez legătura cu oamenii care vor avea mereu un loc special în inima mea. Sistemul educaţional românesc nu este perfect. Dar din fericire pentru mine şi pentru generaţiile care vor urma, există profesori care predau cu pasiune şi care fac ca meseria lor de educator să fie o artă.
Mi-ar plăcea să ajung şi eu profesor, un om care are harul de a educa alţi oameni. Dacă acest lucru se va întâmpla va fi, în primul rând, datorită Liceului de Artă „Hariclea Darclée” şi oamenilor minunaţi care fac sau au făcut parte din acest colectiv.