Fiecare dintre noi și-a pus la un moment dat întrebarea Cum ar fi fost dacă…?. Ne reproșăm că viața noastră nu este exact cea pe care ne-am fi dorit-o tocmai din cauză că, atunci când a fost cazul, nu am avut tăria de caracter să schimbăm ceva. Astfel, trăim parcă după un scenariu dictat de altcineva, ne simțim ca simple marionete manevrate de niște mâini gigantice, care ne pot muta repede dintr-un loc în altul, dar nu au capacitatea de a ști ce ne dorim noi cu adevărat. Este o crimă pe care o comitem în fața noastră ca oameni, ca ființe raționale, să acceptăm să fim într-o transă permanentă, ghidați de hazard.

Suntem însă destul de puternici să înfruntăm consecințele anumitor decizii? Viața nu este un joc din care putem să ieșim imediat ce vedem că zarurile nu ne ajută. Deși simțim că suntem pe marginea prăpastiei, nu avem la dispoziție o tastă magică ce ne poate șterge dintr-o suflare toate greșelile, și nici o existență ca nouă, pe care să o scoatem din ambalaj și să o purtăm cu bucurie mai departe. Alegerile pe care le facem ne definesc și schimbă totul, chiar dacă uneori nu ne dăm seama de acest lucru.

Aceste gânduri mi-au fost inspirate de filmul Laurence Anyways (r. Xavier Dolan, 2012), care prezintă frământările sufletești ale unui profesor trecut de treizeci de ani. Acesta își dă seama, la un moment dat, că drumul pe care a mers în viață nu i-a adus nicio satisfacție. Până aici totul pare normal. Mulți dintre noi ajung să fie sceptici în acest sens. Bărbatul iese din tipare când realizează că dintotdeauna și-a dorit să fie femeie, însă natura i-a așezat ființa într-un corp nepotrivit. Privind chiar și superficial situația, lucrurile nu ar fi avut cum să fie simple, rezolvarea nu avea cum să fie ușoară. Cu toate acestea, ni se prezintă un personaj foarte hotărât, care decide să obțină fericirea cu orice preț.

Astfel, Laurence își schimbă total înfățișarea. În continuare, el trebuie să lupte cu cei din jur, pentru care ajunge să fie un element ciudat al societății, nefiind înțeles. Mama și iubita sa, Fred, suferă cel mai mare șoc, dar încearcă să accepte decizia luată. Însă frustrările pătrund încet, dar sigur în relația celor doi îndrăgostiți. Tumultul vieții îi face să încerce să meargă pe drumuri separate.

Iau o decizie dictată de un impuls de moment, din disperare că totul se schimbă extrem de rapid. Cu toate acestea, ei nu se simt mulțumiți. Filmul prezintă foarte bine sentimentele puternice trăite de cele două personaje. Se confruntă pe rând cu ezitarea, cu tristețea, cu disperarea, fiind mereu marcați de gândul că decizia luată nu este cea corectă.

La un moment dat, în discuția lor apare o întrebare extrem de directă și de dură în același timp: Any regrets?. Din punctul meu de vedere, răspunsul adevărat necesită o mare sinceritate oferită, în primul rând, propriei persoane. Trebuie să avem curajul să pătrundem adânc în cele mai ascunse unghere ale ființelor noastre și să încercăm să ne analizăm cât se poate de obiectiv toate sentimentele pentru a ajunge la o concluzie. Rezultatul poate fi crunt. Nu știu dacă există ceva mai dureros decât să ne dăm seama că am luptat cu toate armele din dotare să schimbăm ceva, după care să realizăm că nu am reușit să atingem nici pe departe acea fericire la care speram. Sunt momente în care acționăm din impuls, gândindu-ne că acela este binele de care avem nevoie. Ne avântăm în viață fără să gândim prea profund. Alergăm de-a lungul liniei impuse, respirăm printre picături, ne ștergem fruntea și zâmbim tâmp. Așa e bine. Acum sunt un alt om ‒ diferit, special, unic.

Însă, când ne oprim și ne rezumăm viața, suntem mulțumiți cu ce vedem? Liniștea propriilor case la o oră târzie în noapte poate fi cel mai nemilos judecător. Atunci, acolo, nu mai există oameni care să ne confirme fățarnic acțiunile numai pentru că pot obține vagi beneficii în acest fel. Este foarte greu să fim puși față în față cu noi înșine. Nu ne putem minți că totul e bine pentru că nodul din gât ne va pune să ne reconsiderăm existența ‒ umbra ta se uită în ochii tăi şi zice: nţ[1]. În acele momente, ne aflăm la o altă răscruce de drumuri ale vieții. Trebuie să alegem dacă ne complacem în situația existentă, ne ignorăm rănile conștiinței sau punem piciorul în prag și ne folosim vârful bocancilor pentru a sparge zidul dintre iluzie și fericirea adevărată, care, desigur, se obține printr-o analiză mult mai atentă și un efort mult mai puternic.

Finalul filmului ne arată decizia luată de Laurence. Fred își construise deja o altă lume alături de un alt bărbat, având o familie aparent perfectă. Cu toate acestea, urmele trecutului fuseseră mult prea puternice pentru ambele personaje. Sentimentele pe care și le purtau încă gravitaseră în tot acest timp între incertitudini și greșelile făcute de ambele părți. Astfel, personajul principal realizează că pierderea persoanei iubite, care îi acceptase inițial tot haosul prin care trecea, este un preț prea mare pe care a trebuit să-l plătească pentru a-și da seama ce își dorește cu adevărat de la viață. În ultima scenă, apare senin în fața lui Fred, fiind din nou bărbatul de care aceasta se îndrăgostise demult. Cei doi încep un nou capitol al existenței lor, marcat de dialogul în care fac din nou, timid, cunoștință, de parcă nu ar fi trecut deja atâtea anotimpuri peste ciudata și încurcata lor poveste. Glumind, ea se preface că nu înțelege exact care este numele lui. El concluzionează ‒ Laurence, anyways. Până la urmă, esența oricui stă în spatele straturilor de acțiuni pe care le întreprinde în diferite momente, în spatele măștilor pe care alege să le poarte. Ceea ce este profund în viață nu se schimbă niciodată.

Așadar, eu rămân la concluzia că omul trebuie să aibă curajul de a porni în căutarea fericirii, oricât de greu și lung ar părea drumul, chiar dacă totul poate fi considerat nebunesc de către cei din jur. Nu ne permitem să avem regrete, trebuie să luptăm să le distrugem. Însă este posibil ca exact ce trăim acum să fie punctul culminant al existenței noastre. Dacă ne lăsăm purtați de iluzii și ignorăm palpabilul, despre care nu ne dăm acum seama că este într-adevăr mai prețios decât oricare alt lucru pe care l-am putea obține vreodată?


[1] Mihail Vakulovksi. ştiu ce-ai făcut astă viaţă, Riduri, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013

sursa foto