Undeva aproape de Piața Romană, într-o mansardă în care spiritele erau încinse, am făcut niște pași mari. Pentru campania noastră despre rolul profesorului în secolul XXI, pentru propria noastră dezvoltare și sper că și pentru viitorul educației. La dezbaterea organizată de partenerii noștri de la Smart Change, Education – a cross-cultural perspective, am fost noi, membrii echipei societatesicultura.ro, studenți veniți din străinătate pentru a învăța în România, profesori, atât din țară, cât și din afară, atât de liceu, cât și din mediul universitar, precum și elevi ai Colegiilor Naționale ”Sf. Sava” și ”Ion Creangă”, din București – liceeni în care puteam să vedem atât de clar revolta și dorința noastră de schimbare, dar și o naivitate pe care noi, între timp, ne-am mai domolit-o.

S-au discutat multe, în special despre raportul dintre profesori și studenții lor (puteți citi mai multe în articolul Simonei, aici), dintre dorințele elevilor și ceea ce învățământul (nu) le oferă. Ce m-a încântat și enervat deopotrivă a fost faptul că m-am regăsit în cuvintele rostite, ceea ce înseamnă că lucrurile tot nu s-au schimbat, însă oamenii încă nu au renunțat. Și mă întreb când și cum vom reuși să transformăm o societate debusolată într-una responsabilă.

Una dintre cele mai mari frustrări ale liceenilor este faptul că sunt obligați să studieze materii pentru care nu au niciun interes. Sistemul lor ideal ar cuprinde un trunchi obligatoriu de subiecte esențiale – limba natală, o limbă străină, o știință – și opționale. Într-adevăr, așa ar fi cel mai avantajos pentru elevi. În liceu aveam aceeași frustrare, în ciuda faptului că am fost elevă într-unul dintre cele mai bune colegii naționale din București și din țară, deci nivelul era din start foarte ridicat, aveam profesori buni, aveam posibilitatea unor activități extrașcolare – dacă am fi fost destul de deștepți încât să profităm din plin de ele.

Ce nu cred că realizează cei care au aceste frustrări însă este cât de norocoși sunt pentru că ele există. Lăsând la o parte faptul că e greșit ca societatea să nu le dea posibilitatea să aibă totul, faptul că tinerii aceștia nu se complac, ci se zbat este ceva lăudabil. Înseamnă că la o vârstă atât de fragedă, când sunt încă pui de oameni, ei știu ceea ce vor să facă. Și vor să fie mai buni. Se ridică și se revoltă pentru că nu au condițiile necesare.

I-am ascultat plângându-se, dorindu-și un sistem care poate funcționa doar într-o societate mult mai bine organizată decât a noastră, i-am ascultat spunând că vor să facă ceea ce le place și insistând pe subiectul inutilității anumitor materii. Am tăcut și am așteptat și mi-am spus că așa gândeam și eu. De ce trebuie să fac economie dacă nu îmi place? De ce trebuie să fac sport dacă eu obosesc mergând? Ei se plângeau, eu tăceam. Însă am realizat că nu a fost nimeni acolo care să mă întrebe: How will you know? Așa că i-am întrebat eu. Poate că am fost prea dură cu ei, dar dacă am fost, am făcut-o pentru că vorbeam, într-un fel, și cu mine.

Ei vor o societate care să le creeze condițiile ideale, dar sistemul, al nostru, cel puțin, nu poate ști în prealabil ce se potrivește fiecăruia.

Cei care au venit la dezbatere sunt norocoși, deja fac mult mai multe pentru ei prin simplul fapt că merg la astfel de evenimente și caută schimbarea. Ei știu ce își doresc și vor să se axeze pe asta. Ei simt că pierd timpul cu altele. Dar, spunea cineva, ceea ce lor li se pare plictisitor este interesant pentru altcineva din clasa aceea. Ei știu, însă alții nu și-au dat seama încă. Pentru asta este liceul în societatea noastră. Ne ajută să ne dăm seama ce ne place și ce ne displace. A învăța, în liceu, nu se rezumă doar la a băga la cap programa școlară, înseamnă a învăța să înveți, să te adaptezi, să cauți mai mult când vrei să știi mai mult. Cum poți să știi ceea ce vrei dacă nu încerci mult, foarte mult? Așa cum au recunoscut, e momentul alegerilor stupide. Unele vor fi ale lor, altele sunt alese de către Ministerul Educației pentru ei, dar a-ți da seama că studiezi o materie care nu îți place nu este o pierdere de timp, din contră, înseamnă a evita un drum cu regrete.

Ei au dreptate, într-un fel. E groaznic să știi la 16 ani ce vrei să faci și să fii nevoit să plătești pentru cursuri private ca să ai o șansă să intri la facultate. E cumplit să încerci singur și să-ți ia ani de zile să ajungi să crezi în tine – pentru că asta se întâmplă fără feedback și critică constructivă. E teribil să trebuiască să alegi, la 17 ani, între două pasiuni, pentru că nu ți se permite să ai totul. E inimaginabil să vrei atât de multe și să te simți îngrădit.

Dar ce nu realizează ei încă este că totul lor depinde de ei. Și generația lor are atâtea oportunități: educația non-formală, voluntariatul, MOOC-urile, fundațiile și ONG-urile care acordă burse, concursurile. Dumnezeu îți da, dar nu îți bagă și-n traistă. Și lumea îți dă, dar nu îți bagă și-n rucsac.

Am vrut să le spun, dar nu mi-a permis timpul, că sunt minunați. Am vrut să le spun să culeagă ce li se oferă, să strângă, să lupte pentru ei, să devină și mai buni și să aducă ei o schimbare. Revolta lor, revolta noastră este cea care va putea aduce o ameliorare.

Sistemul despre care vorbeau ei și la care visam și eu este ideal. Dar pentru asta avem nevoie de grădinițe și școli care să ofere o gamă cât mai variată de cursuri, unde notele care îți decid viitorul să conteze doar la examenele potrivite fiecărui elev, fiecărei alegeri. Avem nevoie de consiliere profesională și personală încă din școala primară. Avem nevoie de curaj și de răbdare.

Trebuie să înțelegem că România e o țară adolescentă, care face încă alegeri stupide. Trebuie să acceptăm faptul că educația noastră și viitorul ei ca adult depind de noi. Cum poate să știe dacă nu încearcă mult, foarte mult? Cum putem să știm? How will you know?

sursa foto