Crăciunul este poate cea mai frumoasă perioadă a anului pentru că zâmbim şi ne bucurăm de fiecare lucru mărut, indiferent de vârsta pe care o avem. De-a lungul istoriei, Crăciunul nu a însemnat doar o sărbătoare de factură religioasă, ci şi o zi care a jucat un rol important în viaţa politică a popoarelor europene, mai ales la începul Evului Mediu.

Sărbătoarea de Crăciun apare în Occident odată cu creştinismul. În unele cazuri, acceptarea creștinismului a fost o mișcare strategică. De pildă, Clovis, întemeietorul regatului franc, se creştinează pentru a câştiga sprijinului populaţiei galo-romane. Convertirea lui este un caz aparte pentru că trece de la păgânism direct la creștinism, fără a mai parcurge o etapă ariană, ca alţi regi germanici, şi astfel creează premisele sintezei rapide dintre franci şi populaţia galo-romană, condiţie a solidităţii statului franc.

La puţin timp după creştinizarea francilor, în 597 începe convertirea anglo-saxonilor, prin botezul regelui Aethelbert din Kent. Cel care duce această misiune de evanghelizare este Augustin de Canterbury, la îndemnul Papei Grigorie cel Mare.

Atât pentru franci, cât şi pentru anglo-saxoni, Crăciunul va căpăta, în timp, şi o însemnătate politică deloc neglijabilă. Va deveni una dintre rarele ocazii de întâlnire a regelui cu supuşii săi, iar mulţi regi, între care şi Carol cel Mare şi William Cuceritorul, vor alege să fie încoronaţi în ziua de Crăciun.

Carol cel Mare a fost încoronat ca rege al francilor de către Papa Leon al III- lea în dimineaţa de Crăciun a anului 800. Acest eveniment a fost foarte important la acea vreme pentru că îl putem găsi consemnat în patru surse primare: Liber Pontificalis, Annales Laureshamenses, Analele Regale şi cartea lui Eginhard, Vita Karoli Magni. Nu putem contesta importanţa zilei din punct de vedere politic, însă interesant este faptul că, dacă analizăm fiecare sursă în parte, avem impresia că nu ni se prezintă acelaşi eveniment.

În prima sursă menţionată, Liber Pontificalis, Carol apare cumva în plan secund, accentul căzând pe Papă şi pe relaţia sa cu Sfântul Petru:

După toate acestea, venind ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Christos, s-au adunat cu toţii din nou în biserica  sfântului  apostol  Petru.  Atunci, venerabilul  şi augustul  pontif, l-a  încoronat, cu  propriile sale  mâini,  cu o coroană foarte preţioasă.[1]

Importanţa încoronării este diminuată şi în Annales Laureshamenses, unde totul pare a se învârti în jurul a doi poli – Dumnezeu şi Papă:

Deoarece în acea vreme, în ţara grecilor nu mai era împărat şi puterea imperială era deţinută de o femeie,  urmaşului  apostolilor,  papei  Leon,  şi  tuturor  sfinţilor  părinţi  adunaţi  atunci  în  conciliu, precum şi întregului popor creştin, li s-a părut de cuviinţă să dea titlul de împărat regelui Carol […] Cum Dumnezeul atotputernic consimţise să le pună toate sub stăpânirea sa […] în ziua Naşterii Domnului, Iisus Hristos, a primit titlul de împărat cu consacrarea papei Leon.[2]

Lucrurile încep să capete o cu totul altă pespectivă în Analele Regale, unde Papa este subordonat împăratului, iar încoronarea este făcută după obiceiul vechilor împăraţi:

În  preasfânta  zi  a  Naşterii Domnului,  înaintea  slujbei,  în  biserica  preafericitului  apostol  Petru,  în  timp  ce  regele  s-a  ridicat după  rugăciune,  papa  Leon  i-a  pus  coroana  pe  cap  şi  întregul  popor  l-a  aclamat:  „Lui  Carol Augustul, încoronat de Dumnezeu, mare şi pacificator împărat al Romanilor, viaţă şi izbândă.” Şi, după aclamaţii, el a primit închinarea papii după obiceiul vechilor împăraţi, şi, renunţând la titlul de patriciu, a fost numit Împărat şi August.[3]

Lucrurile devin şi mai complicate atunci când îl citim pe Eginhard pentru că el spune că toată încoronarea a fost la iniţiativa Papei şi că dacă ar fi ştiut Carol, nici nu ar fi intrat în biserică:

Venind deci el la Roma pentru a restabili pacea foarte tulburată a bisericii, şi-a petrecut acolo toată iarna. Vreme în care a primit şi titlul de împărat şi august. Lucru căruia i-a fost, la început, atât de potrivnic, încât spunea că n-ar fi intrat în biserică în acea zi, deşi era zi de mare sărbătoare, dacă ar fi putut cunoaşte dinainte intenţiile pontifului.[4]

Chiar dacă aceste diferenţe de perspectivă produc confuzie în mintea unui istoric, clarifică în acelaşi timp un lucru: încoronarea din ziua de Crăciun a anului 800 a fost un eveniment pe care fiecare autor a vrut să îl noteze pentru a-şi atinge propriul scop.

Dacă încoronarea lui Carol cel Mare a fost păstrată în patru surse scrise, a lui William Cuceritorul a fost trecută cu vederea. În 1066, William Cuceritorul a fost încoronat, tot în ziua de Crăciun, la Catedrala Westminster, ca întâiul rege normand al Angliei. Din păcate pentru istorie, acest eveniment nu este consemnat. Cucerirea Angliei este povestită în Tapiseria de la Bayeux. Această sursă vizuală a ridicat şi ea multe semne de întrebare, dar cel mai mare mister rămâne finalul, ultimi 6 metri care lipsesc şi care bănuim că ar constitui chiar scena încoronării lui William.

Aceste două încoronări sunt un capitol foarte important în istoria Franţei, respectiv a Angliei. Sunt actele de naştere a unor Mari Puteri Europene, care au avut loc în una dintre cele mai importante zile ale creştinismului – Naşterea lui Iisus Hristos.

Bibliografie:

Alexandru-Florin Platon (coord.), O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, 2010.
Eginhard, Vita Karoli Magni (Viaţa lui Carol cel Mare), Editura Vremea, 2001.
Alessandro Barbero, Carol cel Mare, un părinte al Europei, Editura ALL , 2005.
Marian Coman, Dominium şi Ecclesia în Occidentul medieval, Ed. Universitǎţii din Bucureşti, 2006.

[1] Coman Marian, Dominium şi Ecclesia în Occidentul medieval, Ed. Universitǎţii din Bucureşti, 2006,  p. 62.
[2] Ibidem, p. 62.
[3] Ibidem, p. 63.
[4] Ibidem, p. 63.

sursa foto